Am vazut Mano di Dio pe nataflix, film autobiografic al lui Sorrentino, despre adolescenta si maturizare intr-un Napoli marcat de descalecarea lui Maradona (de aici si titlul). A fost in competitie la Oscar pentru film strain in 2022.
Filmul treneaza, inegal dezvoltat si cu momente contemplative mult prea lungi si aduce binishor cu noul cinema romanesc. Cu Toni Servillo, actorul fetish al regizorului.
Pe de alta parte are savoarea specifica filmelor italiene si cateva secvente memorabile: idiotul blocului care incearca sa inveseleasca o vecina desenand o sula cu markerul pe oglinda din lift, initierea sexuala a tanarului (Mungiu ar fi gelos pe faza asta genial de grotesca), tanti Patrizia femeia caruia i-ar pune-o toti, inceputul unei prietenii la pisarea de final de meci pe zidul stadionului, intanirile familiale cu barbatii la meci la teve, femeile la barfa pe canapea, noul gagic cu aparat de vorbire al tinerei grasane samd
Am tras un pic de el ca sa-l termin, insa faze precum cele de mai sus m-au tinut pe linia de plutire. Putea fi mai bun insa e mai mult decat ok in contextul actual. O tentativa similara insa nu la fel de reusita precum fantasticul Cinema Paradisso a lui Tornatorre, in viziunea suprarealista a lui Sorrentino dar mai putin abstract decat La grande belezza si Youth.