Andreea Raducan: “In sport te obisnuiesti sa devii perfectionist”
Are 24 de ani, dar ai putea jura ca n-a implinit inca 14. Zambetul cald ascunde cei 15 ani de munca si sacrificii. Andreea Raducan, campioana olimpica si mondiala la gimnastica, este una dintre cele mai iubite sportive din Romania
Daca ar trebui sa o definesc pe Andreea Raducan in maximum patru cuvinte, atunci primele la care m-as gandi ar fi: perfectiune, perseverenta, inocenta si, din nefericire, nedreptate. Primul contact cu sportul l-a avut la varsta de patru ani. Cand parintii si-au dat seama ca nu o vor putea struni pe Andreea, care deborda de energie, au incercat sa gaseasca repede o solutie inainte ca pagubele produse de fetita prin casa sa fie mai mari decat arcurile de la pat distruse deja. Tatal a sustinut-o mereu si si-a dorit din tot sufletul ca cei doi copii ai lui sa faca sport de performanta.
“Barna mi-a placut cel mai mult. De fapt, totul tine de abilitatile fiecarui sportiv in parte. Eu nu m-am descurcat prea bine la paralele. De fiecare data cand lucram la paralele mi se rupeau palmele. Si exercitiile la sol mi-au placut, dar barna a ramas preferata mea”, povesteste Andreea. Mama era convinsa ca studiul este cheia succesului, dar, pentru ca talentul si-a facut simtita prezenta, pana la urma, la insistentele antrenorilor, a decis sa o sustina pe Andreea. Chiar daca pe vremea aceea nimeni nu-si imagina ca va ajunge campioana olimpica si mondiala, de la Barlad a ajuns la Onesti, in lotul de junioare, si mai tarziu la Deva. “Eram tare nazdravana cand eram mica. Saream in pat pana rupeam arcurile. Asa ca parintii mei s-au gandit ca ar fi bine sa-mi consum energia intr-un mod productiv si m-au dus la sala de gimnastica din Barlad, orasul meu natal. Planul inital era ca eu sa merg la gimnastica doar pana la varsta de sapte ani, urmand ca dupa aceea sa ma duc la scoala si sa invat. Mama era convinsa ca cel mai bine pentru mine si fratele meu mai mic, Sorin, ar fi sa invatam foarte mult si foarte bine, nu sa facem sport. Dar antrenorii de la Barlad i-au spus ca ar fi pacat sa renunt la gimnastica ca am talent si vointa si as putea avea rezultate frumoase. Pentru mama, scoala era pe primul loc. Tata si-a dorit foarte mult ca eu si fratele meu sa facem sport. El a jucat fotbal si isi dorea ca noi doi sa facem performanta in sport. Vorbesc depre tata la trecut pentru ca, din nefericire, anul trecut a murit. Dar am constiinta impacata si stiu ca am reusit sa-l facem sa se simta intr-o oarecare masura mandru de noi”, povesteste Andreea emotionata.
“Nu am simtit nevoia sa merg la discoteca”
Pana la varsta de 12 ani a inteles ca gimnastica este drumul pe care vrea sa-l urmeze si a plecat de la Barlad la Onesti, unde s-a antrenat alaturi de lotul de junioare. Crede ca daca ar fi fost nevoita sa plece la o varsta si mai frageda de acasa i-ar fi fost mai greu. Avand in vedere ca programul Andreei era foarte incarcat, dimineata se ducea la scoala iar dupa masa la antrenamente, plecarea la Onesti a fost un semn ca gimnastica va ocupa un loc mult mai important in viata ei. Chiar daca este o persoana calculata si nu a avut probleme din cauza programului sever de la Onesti sau Deva, Andreea crede ca fara ajutorul si intelegerea familiei nu ar fi reusit nimic, chiar daca se bucura in acelas timp de prietenia si dragostea colegelor si antrenorilor ei.
“Pana la 12 ani am reusit sa merg in paralel cu scoala si cu gimnastica. Insa la 12 ani am fost selectionata in lotul de junioare de la Onesti. Atunci am plecat de acasa si cred ca mi-ar fi fot mult mai greu daca plecam pe la 6-7 ani. Eu sunt o fire puternica, dar si mamoasa in acelas timp. Oricum, aveam un program foarte incarcat si sever. Dimineata mergeam la scoala, iar de la 12.30 pana seara eram la antrenamente. Veneam acasa, imi faceam temele si pe urma ma culcam. La 12 ani, intelesesem pe ce drum vreau sa merg si eram hotarata sa continui cu gimnastica. Toata lumea imi spunea ca am talent, iar rezultatele imi promiteau o cariera frumoasa. Faptul ca am inceput de mica m-a ajutat foarte mult. Eu oricum sunt o persoana ordonata si calculata si am inteles la timp care sunt prioritatile si lucrurile cu adevarat importante. De aceea nu am avut probleme mari cu stilul sever de viata de la Deva sau Onesti. Chiar daca mi-am petrecut intreaga copilarie si o parte din adolescenta in sala de antrenament nu regret nimic. Asta mi-am dorit si am muncit mult pentru a putea ajunge la niste rezultate foarte bune. La Deva eram toti o familie, stateam acolo 360 de zile pe an si antrenorii erau mereu alaturi de noi, indiferent ce probleme aveam. Pentru noi, concursul cu echipa era cel mai important. Chiar daca vorbeam zilnic cu mama la telefon si aveam o relatie minunata, colegele si antrenorii erau mai aproape si puteam comunica mai usor. Familia mi-a fost alaturi in toti acesti ani. Ajutorul si sustinerea lor au fost foarte importante si nu cred ca as fi reusit fara ei. Imi amintesc cum saracul tata venea de la Barlad la Deva sa ma ia pe mine acasa ori de cate ori il sunam si ii spuneam plangand ca nu mai vreau sa fac sport, ca vreau acasa. Mergea atata drum si cand ajungea bineinteles ca nu voiam sa mai plec si continuam antrenamentele ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Multa lume se intreaba cum reuseam sa ne abtinem de la dulciuri, plimbari, distractii. Ei bine, eu nu am tanjit niciodata sa merg la discoteca. Nici dulciurile nu mi-au lipsit prea mult. Singura mea problema a fost pe la 18 ani cand, dupa 15 ani de munca, simteam nevoia de timp liber. Eram obosita atat fizic, cat si psihic. Eu cred ca atunci cand simti ca ai obosit trebuie sa te retragi. In gimnastica nu poti sa pleci o saptamana in vacanta si apoi sa te intorci la antrenamente. Pentru ca este foarte greu sa-ti mai intri in ritm”, isi aminteste fosta gimnasta.
“Nu pot spune ca eu sunt campioana olimpica de la Sydney”
Viata de gimnast este scurta. Nu ai ocazia sa participi la prea multe competitii. Stim cu totii ca Olimpiada este cea mai importanta competitie, iar titlul de campioana olimpica la individual compus este titlul suprem, care dovedeste ca esti cel mai bun.
Andreea Raducan a castigat prin forte proprii acest titlu si a facut fericit un popor intreg. Dar, din nepasarea si incompetenta unora, titlul i-a fost retras dupa ce a fost fost depistata pozitiv pentru pseudoefedrina care, la vremea respectiva, era o substanta interzisa. Pastila de raceala pe care Andreea a luat-o cu o seara inainte de concurs a fost motivul pentru care medalia i-a fost retrasa. Desi atat Comitetul Olimpic, cat si Federatia Internationala de Gimnastica au cazut de acord ca Andreea nu avea nicio vina si substanta interzisa nu i-a afectat evolutia din timpul concursului, regulamentul fusese incalcat, asa ca titlul olimpic i-a revenit Simonei Amanar.
Dezamagirea fanilor de acasa, dar si din afara Romaniei a fost foarte mare. Toti au inteles ca singura campioana olimpica era Andreea Raducan. Motiv pentru care, la intoarcerea in tara, Andreea a fost primita mai bine decat orice multipla campioana. Simpatia neconditionata a oamenilor simpli, a familiei, a echipei si a antrenorilor, a persoanelor influente precum Nadia Comaneci sau Ion Tiriac i-au dat gimnastei forta necesara sa castige, la mondialele din 2001, cinci medalii. Iar astazi incearca sa-si recupereze medalia de la Sydney pentru a avea sufletul impacat.
“Olimpiada este cea mai importanta competitie. Acolo am ajuns, in cateva clipe, de la extaz la agonie. Nici acum, dupa 7 ani, nu am putut trece peste acel moment. Am pierdut un titlu olimpic, dar am castigat simpatia neconditionata a mii de oameni. Ceea ce mi-a dat puterea sa merg inainte. Toata lumea a crezut ca am sa ma retrag dupa acest incident. Dar, pentru mine, sa vad ca oamenii ma inteleg si sunt alaturi de mine a fost foarte important si a reprezentat unul dintre motivele pentru care nu m-am retras atunci. Am participat in anul urmator la mondiale si am castigat trei medalii de aur si doua de bronz. Acela a fost modul in care le-am multumit tuturor celor care m-au sustinut si in acelas timp mi-am demonstrat ca meritam cu adevarat medalia olimpica. A fost o perioada foarte grea. Nu am suferit doar eu. A suferit toata echipa, au suferit antrenorii si cel mai mult a suferit familia mea. Eu, din superstitie, nu vorbeam cu parintii mei decat dupa concurs. Atunci nu am mai apucat sa-i sun sa le spun ce se intamplase si au aflat de la televizor si din presa. A fost foarte greu penntru ei. Cel mai mult m-a impresionat gestul delegatiei chineze. Pentru ca eu pierdusem titlul, pe locul al treilea ar fi trebuit sa urce gimnasta din China. Dar nu acceptat nici pana in ziua de astazi aceea medalie. Nu am sa uit acest gest care, personal, mi s-a parut foarte corect. La inceputul acestui an, am facut un demers pentru a-mi recupera medalia. Toata lumea a inteles ca nu a fost vina mea, dar am incalcat un regulament fara voia mea. Desi mi-am facut treaba foarte bine, nu pot spune ca sunt campioana olimpica de la Sydney. Imi doresc foarte mult ca intr-o zi sa pot declara ca eu sunt olimpica de la individual compus.”
Astazi, Andreea lucreaza la Fundatia Olimpica pentru Sport. Crede ca, odata ce faci sport de performanta, orice proiect in care te implici trebuie sa dea rezultate excelente. Din acest motiv, desi fosta gimnasta a primit mai multe oferte de colaborare cu diferite institutii, nu accepta sa se implice daca nu e convinsa ca rezultatele vor fi cele asteptate. “Atunci cand faci sport de performanta, toata lumea asteapta sa dai ce este mai bun in tine. De aceea, ori de cate ori mi se propune sa ma implic in diferite proiecte ma gandesc foarte bine si nu accept decat daca sunt sigura ca voi reusi sa fac lucrurile perfect. Prefer sa nu ma implic decat sa dau gres sau sa am rezultate modeste. Asa te obisnuiesti in sport si devii perfectionist”, recunoaste Andreea.
Cu sau fara medalie, Andreea Raducan va fi si este campiona olimpica a Romaniei la individual compus. Am vazut cu totii evolutia gimnastei acum sapte ani si, din punctul nostru de vedere, o simpla pastila de raceala nu-i poate lua acest titlu.
Reply With Quote