Pagini din Istoria Rapidului

[fia]

In 1923 s-a nascut o legenda
Putine cluburi din Romania se pot lauda astazi cu o traditie atat de indelungata ca a Rapidului. Dar ceea ce face din Rapid un club cu adevarat unic este felul in care s-a impletit in cazul sau istoria cu mitul. Clubul s-a nascut din pasiunea catorva muncitori ceferisti pentru sportul cu balonul rotund. Aceasta pasiune a fost suficienta pentru a-l tine in viata opt decenii. Intr-o zi de septembrie, in toamna lui 1923, maistrul Teofil Covaci si strungarii Grigore Grigoriu si Geza Ginzer, de la atelierele Grivita, semnau actul de fuziune intre "Atelierele" si "Excelsior". Numele pe care l-au ales a fost Rapid. Culoarea visinie aleasa pentru echipament chiar de sotia lui Grigoriu avea sa devina in timp simbolul giulestenilor si al unei iubiri fara seaman. Din 1932, meciurile si antrenamentele au inceput sa se desfasoare sub Podul Grant. Arena a fost terminata abia in 1939, cu ambitia de a reproduce la o scara mai mica stadionul lui Arsenal. Era timpul sa isi faca aparitia si celebra galerie a Rapidului. Clubul a evoluat, in timp, si sub alte denumiri, dar, lucru sugestiv, toate aveau o unica semnificatie, fie ca se numeau "Locomotiva", "CFR" sau, in fine, "Rapid"

Spiritul Rapidului
Rapid a inceput destul de repede sa exercite o fascinatie asupra publicului. Chiar si adversarii simteau ca e "ceva" deosebit in legatura cu aceasta echipa. Se vedea din ardoarea cu care se luptau in fiecare meci impotriva "feroviarilor" .
Pentru cei crescuti in suieratul locomotivelor din Calea Grivitei, Rapid reprezenta esenta sportivitatii si posibilitatea de a se simti invingatori in fata unui adversar mai puternic. O evadare dintr-un trai deloc usor, la fiecare sfarsit de saptamana, si o raza de speranta. Cu timpul, oameni de toate conditiile au inceput "sa se simta giulesteni". Rapid a devenit echipa cu cei mai multi simpatizanti din randul vedetelor si artistilor, oameni ce au iubit sincer spiritul alb-visiniu. Era si greu sa nu fii atras de arena de sub Podul Grant, cand pe ea evoluau nume de legenda ca Baratki, Ionica Bogdan, Bazil Marian, Ozon sau Fanica Filote. Era vremea cand pe Giulesti se inventa fotbalul spectacol. O reteta care s-a dovedit de succes in Cupa Romaniei, competitia predilecta a clubului, si care avea sa-i aduca pe alb-visinii in finala Cupei Europei Centrale in 1940, nedisputata din cauza razboiului. Marele vis al Giulestiului, cucerirea campionatului, s-a implinit abia in 1967, cu Valentin Stanescu la carma si cu jucatorii Raducanu, Lupescu, Motroc, Dan Coe, Greavu, Dinu, Jamaischi, Nasturescu, Neagu, Codreanu, Nichi Dumitriu, Puiu Ionescu si altii.

Pe gazonul Potcoavei (pe atunci, actuala tribuna din dreptul tabelei de marcaj nu exista) au pasit de-a lungul timpului echipe ca Juventus, Rapid Viena, Leeds United, Anderlecht, AC Napoli, Legia Varsovia, Totenham, Inter Milano, Charleroi, Eintracht Frankfurt, Karlsruhe, nu putine trebuind sa se recunoasca invinse de exuberanta formatie a romanilor


Zorii primului deceniu de dupa caderea comunismului gaseau Rapidul in suferinta celei de-a doua divizii, cu o baza materiala aproape inexistenta. Ceea ce a urmat ar putea fi numit drept "deceniul marilor sperante" pentru Giulesti. Sperantele suporterilor ce animau tribunele batranului stadion, nemodernizat de zeci de ani, au renascut odata cu implicarea investitorilor animati de o pasiune comparabila cu a lor. Dupa preluarea clubului, George Copos s-a impus ca investitorul cel mai important din fotbalul romanesc. An de an, milioane de dolari au fost investiti in crearea unui lot competitiv, a bazei de selectie, pornind de la nivelul juniorilor, in stadion si in ultramodernul cantonament de la Pro Rapid. Rezultatele nu au intarziat sa apara. O participare laudabila in Cupa UEFA cu Viorel Hizo la timona, o finala a Cupei Romaniei si o clasare constanta in fruntea clasamentului. Devenise limpede pentru toata lumea ca Rapid era din nou o forta respectabila in fotbalul romanesc.
Adevaratele performante au purtat, insa, marca unui antrenor pe care Inter Milano si Galatasaray aveau sa ni-l "rapeasca" pe rand, ultima, pentru a-si trece in palmares o Supercupa a Europei. Mircea Lucescu a insemnat o cupa dupa 23 de ani in vitrina clubului, un campionat pierdut in ultimele secunde in urma erorilor flagrant de arbitraj, si - dupa o asteptare de 32 de ani - al doilea titlu in Giulesti. Astazi, Rapid beneficiaza de conditii de pregatire la nivel european, in baza de la Pro-Rapid, iar potcoava de sub Podul Grant a fost reintregita cu o peluza noua (unde s-a plasat galeria), scaune din plastic si instalatie de nocturna. In Europa, giulestenii au incercat marea aventura, dupa meciuri fara gol primit in deplasare, pe doua mari arene ale lumii, in compania legendarelor Liverpool si Paris Saint-Germain.

Giussy Baratki, "minunea blonda"

In 1930 a fost declarat cel mai bun mijlocas din Europa. A activat pe toate posturile, inclusiv pe cel de portar. A imbracat cu aceeasi daruire tricourile a doua selectioate nationale, a Romaniei si a Ungariei, demonstrand ca fotbalul poate fi o punte a prieteniei. A fost, deci, un jucator emblematic pentru Rapidul interbelic. S-a nascut la Oradea, la14 mai 1910. A inceput fotbalul la OSK, echipa cartierului orasului. Dupa o ascensiune fulgeratoare, trece pe la cluburile oradene Staruinta si CAG. Pleaca in Ungaria pentru a activa la Hungaria Budapesta, de unde va reveni in orasul natal, la Crisana. Din 1936, cel care a fost supranumit "minunea blonda", a ajuns in potcoava Giulestiului jucand la Rapid pana in 1944. Intr-un meci impotriva Spaniei se remarca aparand buturile nationalei maghiare. In nationala Romaniei a jucat de 20 de ori inscriind 14 goluri, iar in cea a Ungariei de 8 ori. In campionatul Diviziei A figureaza cu un numar de 100 de goluri marcate si a participat la editia din 1938 a Campionatului mondial din Franta. S-a stins din viata in 1962.
Rapidistii au facut cunostina cu Baratki in 1936, la Oradea, cand respectivul le inscria un gol de la 40 de metri. Cei care au prins acele timpuri nu pot uita maiestria loviturilor libere de la mare distanta, pe care Baratki le transforma cu o uimitoare precizie in goluri de o rara frumusete. Sau de un meci la Cluj, contra Universitatii. Atunci, la pauza, sepcile rosii conduceau cu 2-0. In vestiar, Giussy a promis ca in zece minute va fi restabilita egalitatea In partea secunda a intalnirii, Baratki a pasat la primul gob al Rapidului si l-a inscris pe cel al egalarii. Trecusera noua minute! Intr-o semifinala de Cupa cu Venusul, presedintele Rapidului, Alfred Fulga, i-a promis lui Baratki dezlegarea pentru francezii de la Olimpique Lille daca se vor califica si va juca bine. Dupa o partida senzationala, reusita de minunea blonda, acelasi presedinte a facut o criza de nervi jurand ca nu va da niciodata drumul unui asemenea jucator.
Inaintea unei semifinale, contra Venusului (un fel de Dinamo al perioadei interbelice), Baratki, alaturi de Vintila, Auer si Rafinschi a fost arestat din ordinul prefectului Gabriel Marinescu, presedinte de onoare la Venus, pentru ca a eliminat echipa condusa de acesta. Partida s-a rejucat la cererea Rapiodului, iar Baratki si Auer au promis ca vor marca fiecare cate doua goluri. Partida s-a incheiat cu scorul de 4-2 pentru Rapid, prin golurile inscrise de cei doi, iar Marinescu a cerut postul de presedinte de onoare al formatiei din Giulesti.

Auer, Moldoveanu, Baratki, Barbu, Bogdan

Acesta este atacul Rapidului deceniului trei, un Rapid care ocupa locul 2 in campionat, dar aducea Cupa Romaniei de sase ori consecutiv in vitrina clububui din Giulesti. Erau vremurile cand victoriile mari si mici se sarbatoreau la restaurantul "Luther" de langa Gara de Nord, iar Maria Tanase canta "Glasul rotilor de tren”. Erau vremurile cand Ionica Bogdan urca o orchestra intr-un copac pentru ca Wetzer sa nu stie de unde se aude muzica.

Nae Manea - omul care aduce Cupa

Nicolae Manea s-a nascut in Bucuresti, la 11 martie 1954. In 1965 descoperea Rapidul, iar doi ani mai tarziu era deja legitimat la club. Ceea ce inseamna ca destinul sau a fost legat de formatia feroviara inca de la varsta de 13 ani. A facut parte din echipa de baza a Rapidului deceniului opt. O extrema stanga clasica, etala patrunderi in mare viteza, dribling, si centrari precise. Porecla de "Mutul" nu i se trage de la timiditate, asa cum s-ar crede, fiind de altfel o persoana sociabila, ci mai curand de la duelurile din teren, carora le cadea victima. De multe ori era "luat pe sus" de fundasii adversi, cand se dovedea mai impetuos, dar aproape ca niciodata nu protesta, colegii simtindu-se obligati sa intervina pentru el. "Este adevarat ca am prins un schimb de generatii. Daca ma gandesc bine chiar doua. Ca pozitie in teren, eu l-am inlocuit pe Codreanu, ceea ce nu era putin lucru. Am prins si una dintre cele mai bune formatii ale Rapidului, cu Neagu, Savu, Rica Angelescu, cand in acelasi an am reusit o performanta rara : sa promovam si sa castigam un trofeu national", isi aminteste el. De numele lui Manea se leaga castigarea ultimei Cupe a Romaniei inainte de Revolutie, intr-o editie in care trecea de Jiul, Dinamo, Ceahlaul, Steaua, pentru a invinge Craiova in finala. Dupa ce oltenii deschisesera scorul prin Ion Oblemenco, tanarul Manea a egalat in minutul 70, rasturnand situatia de unul singur printr-un gol in minutul 100. Cu 193 de goluri marcate, este al doilea golgeter din istoria clubului. A fost ofertat si de Dinamo si de Sportul. Povesteste cu amuzament episodul cand a fost inrolat in armata si a evadat din spital pentru a nu ramane sa joace la Steaua. "Nu a existat un motiv anume, nu am vrut sa joc si asta este".

Giulesteni, luptati giulesteni !" a devenit strigatul de lupta al patimasilor suporteri ai feroviarilor pentru ca legatura cu locul nasterii acestei pasiuni a ramas, fie ca fanii sunt astazi din Bucuresti sau din Timisoara. In timpul celui de-al doilea razboi mondial una dintre peluze a fost complet distrusa de bombardamente. Mai bine de o jumatate de secol, chiar in timpul partidelor se puteau zari locomotivele ce treceau pe langa stadionul numit datorita formei sale "Potcoava din Giulesti". O forma ca un semn al norocului s-ar putea spune. Dupa Revolutie, schimbarile de care s-a bucurat au fost spectaculoase. Scaunele de plastic au inlocuit bancile rupte de lemn, a doua peluza s-a ridicat, in lumina noii instalatii de nocturna.

Baza ProRapid

Situata la marginea orasului, pe malul Lacului Straulesti, departe de agitatia Bucurestiului, Baza ProRapid este locul ideal de refacere si antrenament. Probabil, cel mai modern cantonament de la noi din tara, este si un motiv de mandrie pentru club. A fost ridicata din temelii, aratand ca si in Romania se poate construi un complex la asemenea standarde. Este dotat cu trei terenuri de antrenament iluminate de o instalatie de nocturna. Dispune de un mini-hotel destinat sportivilor, restaurant si teren de agrement cu iesire catre Lacul Straulesti. Tot aici se afla si sala de conferinte unde au loc intalnirile cu presa. Pentru mentinerea in cea mai buna forma a sportivilor, exista o sauna si sali de forta. In fapt, este locul unde se desfasoara partea nevazuta de pregatire a performantelor clubului. Totusi, suporteri au si ei acces, periodic, cand antrenamentele sunt cu public.

Legione Granata

In aproape 80 de ani de existenta, chiar si norocul i-a mai parasit, din cand in cand, pe rapidisti, dar niciodata publicul. Galeria i-a insotit peste tot in tara si oriunde s-a nimerit sa joace, in lume. Este de fapt ceea ce da personalitate clubului. Era singura galerie a unei echipe romanesti care inaibte de Revolutie “colinda tara intreaga, ca sa vada lumea toata, dragoste adevarata”. Mai mult, avea curaj sa se duca pe stadioanele rivalelor din Bucuresti, dar recirproca nu a fost valabila decat la ceva vreme dupa Decembrie ‘89. Locul unor adevarate personaje ale tribunei, ca Mache Sulamita sau Tudorica Trompetistul, ce faceau deliciul Potcoavei din Grant, a fost luat de vedetele ce s-au perindat in tribuna oficiala si de pustii entuziasti de la peluza. Un lucru a ramas neschimbat: pasiunea pentru culorile alb-visinii. Impreuna reprezinta cea mai numeroasa galerie din tara, recunoscuta pentru spectacolele puse in scena, care eclipseaza de multe ori ce se intampla pe teren. Suporterii reusesc in dese randuri sa ii faca pe favoriti sa nu simta ca joaca in deplasare la sute de kilometri de casa, acestia marturisind ca le e, de fapt, cel mai greu sa evolueze in vulcanul Giulestiului. Mai staruie probabil in amintire momentele cand "insurgentii" isi alergau idolii pe calea ferata din apropiere dupa o serie de meciuri care ii dezamagisera.

Liga Suporterilor Rapidisti

Prima liga a suporterilor din Romania a luat fiinta in zorii lui '90, cand altii alergau sa infiinteze partide. Modelul l-a constituit organizarea celebrei Juventus Torino, iar initiatori au fost Andrei Teodor, Constantin Mincea, Vivi Sindrilaru si alti cativa suporteri ai "feroviarilor". Recunoasterea juridica a venit la 14 februarie 1990, din partea Judecatoriei Sectorului 1 (Sentinta nr. 252). La ora actuala, Liga Suporterilor Rapidisti numara 15.000 membrii cotizanti din toata tara. “Consideram ca am fost prima uniune de suporteri din Europa de Est”, spune Andrei Teodor, in prezent conducatorul acestei ligi. Rolul LSR este sa sprijine activitatea clubului Rapid, atat pe plan fotbalistic, cat si in celelalte sporturi. si se ocupa de modul in care se prezinta galeria , deplasari in tara si strainatate. De remarcat, ca la sediul LSR se lucreaza numai pe baza de voluntariat. De altfel, a fost lesne de constatat ca in urma eforturilor depuse de Liga, galeria Rapidului se numara printre cele mai disciplinate si sportive din tara. “Ne intelegem cu majoritatea suporterilor din provincie si ne respectam adversarii pentru ca trebuie sa existe o rivalitate sportiva. Pe de alta parte, am luptat si luptam pentru demilitarizarea cluburilor departamentale care fac prea mult rau fotbalului romanesc”, mai spune Andrei Teodor.

“Singuri impotriva tuturor”

A fost strigatul de lupta al fanilor, insa, din pacate, mai mult o constatare decat un slogan. Este modul in care s-ar putea rezuma o buna bucata din istoria clubului. A fost vremea cand, dupa caderea cortinei de fier, Rapid lupta cu armele sportivitatii, cu forte inegale, in fata cluburilor departamentale sustinute din rasputeri de autoritati. Jucatorii cei mai valorosi erau "inrolati" prin metode oculte, lasand echilibrarea balantei in seama entuziasmului si daruirii cu care jucau in meciurile directe rapidistii. Pentru acestia din urma, o victorie impotriva mai marilor zilei valora mai mult decat un campionat. Iar, cum avea sa constate mai tarziu, Ion Ionescu, "oamenii din cartier munceau cu mai multa tragere de inima si pareau mai fericiti in acea saptamana". In vreme ce altii alergau dupa "performante" cu orice pret, Rapidul "se multumea" cu titlul de cea mai iubita echipa din Romania. Fara a fi o fatalitate, "Singuri impotriva tuturor", a devenit, in timp, un titlu de glorie, semnificand neimplicarea in jocuri de culise, cultul pentru fair-play si ideea de competitie.

(c) FCRAPID.ro

[fia]

ÎNFIINŢAREA ŞI DRUMUL PÂNĂ LA „DIVIZIE”


Anul 1923 constituie un an de progres pentru fotbalul bucureştean. Apar alte cluburi şi numărul spectatorilor la meciurile de fotbal creşte semnificativ, consfinţind pătrunderea definitivă a fotbalului în viaţa bucureştenilor. Se inaugurează şi arena Romcomit, proprietate a Băncii Comerciale Româno-Italiene, şi, în această conjunctură, în vara lui 1923 ia fiinţ㠄Asociaţia culturală şi sportivă CFR”, adică Rapidul de azi.
Atunci, în 25 iunie 1923, „ciocănarii” de la Griviţa s-au întâlnit la Şcoala primară din cartier şi au semnat actul de naştere al echipei CFR Bucureşti. Prin 1922 exista o echipă de fotbal care se antrena şi juca la „Rampa Militari”, pe locul unde se află acum Gara Basarab. Câţiva dintre jucătorii acelei echipe (Tudor Stan, Tudor Petre, Gheorghe Florescu, Gogu Alexandru) aveau să facă parte şi din trupa născută în iunie 1923. Adunaţi într-o sală a Şcolii primare din cartierul Griviţa, cei amintiţi mai sus, dar mai ales lucrătorii de la Atelierele Griviţa (Dumitru Constantinescu, Geza Ginger, Franz Hladt, Grigore Grigoriu sau Teofil Copaci) au luat hotărârea de a întemeia un club sportiv.
O altă echipă, Excelsior, activa în cartier. Jucătorii de la „Rampa Militari” şi de la „Excelsior” (Emil Dobrescu, Vasile Constantinescu, Gheorghe Mărculescu, Dumitru Itu) au venit la noua echipă CFR Bucureşti, care şi l-a ales ca preşedinte pe maistrul Teofil Copaci, iar căpitan al echipei pe strungarul Grigore Grigoriu. Secretar al clubului a fost numit inginerul Aurel Fotiade.

După fuziunea dintre „Rampa Militari” şi „Excelsior”, s-a închiriat terenul CAB, de la Şosea, unde au fost susţinute primele antrenamente şi jocuri. Cele dintâi tricouri au fost confecţionate din pânză vişinie, în casa lui Grigoriu. Una dintre poveştile lansate pe această temă a fost aceea că nevasta lui Grigoriu a ales culoarea vişinie, mai rezistentă la... murdărie, preferând-o celei albe, mult prea pretenţioasă pentru ritmul în care femeia trebuia să spele echipamentul „ciocănarilor”! Iar ghetele cu crampoane au fost obţinute din recondiţionarea bocancilor uzaţi ai muncitorilor de la Ateliere.
În anul debutului şi în cel următor, 1923 şi 1924, ceferiştii bucureşteni au disputat 36 de meciuri, iar printre echipele învinse au figurat şi nume cu ştaif: Unirea Obor, Prahova Ploieşti, Val-Vârtej, CFR Cluj.
În toamna anului 1923, CFR debutează în campionatul districtual al Bucureştiului, dar după nici un an apar necazurile. Majoritatea jucătorilor, lucrători la Atelierele Griviţa, fiind din Transilvania, s-au înapoiat acasă. La 25 ianuarie 1925, Comisia districtului Bucureşti exclude formaţia ceferiştilor din campionat pentru neprezentarea la meciuri. Cauzele absenţelor au fost lipsa echipamentului şi imposibilitatea de a aduna 11 jucători!
Începând cu 1926, CFR Bucureşti activează în Categoria a II-a a campionatului Capitalei. În 1926, CFR a terminat pe locul 3, iar în 1927 un loc mai jos.

Campionatul Bucureştilor avea următoarea configuraţie:
 Categoria I - Divizia de Onoare
 Categoria I - Divizia de Promoţie
 Categoria a II-a - Campionat (în care juca CFR)
 Categoria a II-a - Promoţie
 Categoria a III-a - Campionat
 Categoria a III-a - Promoţie

În 1928, CFR Bucureşti a câştigat întrecerea cu Avântul Sportiv, Vârtejul (sau Val-Vârtej, cum se mai numea), Renaşterea, Apollon şi Ovidiu Oituz, dar a pierdut „barajul” cu Colţea (1-1 şi 1-7).
În anul următor însă, CFR-ul şi-a spulberat adversarii şi a promovat în „Promoţie”. Întrucât valoarea la care ajunsese formaţia giuleşteană depăşea cu mult nivelul Categoriei Promoţie, conducerea clubului a intervenit la federaţia de fotbal pentru a se admite trecerea în „Onoare”.
Asta, cu atât mai mult cu cât şi rezultatele meciurilor amicale disputate în compania unor cluburi puternice confirmau saltul valoric al CFR-ului. Federaţia nu a admis însă cererea clubului CFR, motivând că, potrivit dispoziţiunilor în vigoare, o echipă nu poate trece într-o categorie superioară decât după câştigarea categoriei respective şi a meciurilor de baraj! CFR n-a dat deloc impresia unei nou-promovate în Promoţie, surcalsându-şi rivale cu vechi ştate în această categorie.

Clasament : l. CFR Bucureşti - 22 puncte (cu un singur meci pierdut)
2. Sparta CAB - 19 puncte
3. Viforul Dacia - 14 puncte
4. Belvedere - 13 puncte
5. Generala - 6 puncte
6. Avântul sportiv - 5 puncte
7. Colţea - 3 puncte
8. Val-Vârtej - 0 puncte
Baraj cu Turda, pentru intrarea în „Onoare”. Turda, echipa cartierului Ghencea, se clasase ultima în „Onoare” (sau Liga de Sud, cum era denumit campionatul de vârf al Capitalei), iar CFR câştigase „Promoţia”. Dubla manşă n-a avut istoric: două victorii zdrobitoare ale feroviarilor, 5-1 şi 5-0, care au adus intrarea în lumea bună a fotbalului din Bucureşti!
În toamna lui 1931, am început meciurile din „Onoare” cu Venus, echipă nelipsită, începând cu 1919, din campionatul României, pe care îl şi câştigase în anii 1920, 1921 şi 1929. Formaţia din Splai a şi câştigat apoi turneul final al campionatului naţional din acel an, însă marea revelaţie s-a numit CFR, care abia promovase în Liga de Sud. Rezultatele excelente ale feroviarilor aveau să-i propulseze până în Divizia Naţională, care lua fiinţă în vara anului 1932.

Atasat: Panou cu jucatorii din 35-40: Rafinski, Auer, Vintila, printre jucatorii care faceau epoca in tricoul visiniu

(c) fcrapid.ro

[fia]

Pe 9 august 1932, Comisia Campionatului Naţional adopta decizia finală în privinţa organizării Diviziei Naţionale. Anterior, fusese trasă la sorţi componenţa celor două serii, care, până la urmă, au reunit fiecare câte şapte formaţii. CFR Bucureşti era în seria I, alături de cunoscute grupări ale vremii, majoritatea din Ardeal şi Banat.



Meciul de debut al CFR–ului în Divizie a fost cu Ripensia, ai cărei jucători Ripensiei jucaseră sau vor juca, aproape în totalitate, în echipa naţională, în anii imediat următori. Aşadar, 11 septembrie 1932, ora 18:00, pe Arena Romcomit, CFR Bucureşti – Ripensia Timişoara. „Cel mai senzaţional match de foot-baal al Diviziei Naţionale”, cum era scris pe afişul meciului. La pauză, profesioniştii Ripensiei conduceau cu 2–0, dar în al doilea mitan ceferiştii au întors rezultatul, meciul intrând într-un final dramatic în care timişorenii au ratat un penalty, prin Ciolac, iar Dobay a avut o bară. Scor final deci 3-2 (0-2), marcatorii fiind Boroş (minutul 48) şi Attila I (56 şi 80-11m), respectiv Dobay (9) şi Beke (34). CFR termină neînvinsă turul, înaintea Ripensiei, realizând şi un incredibil 9–1 pe terenul Şoimilor din Sibiu. Cu un retur mai slab, CFR s-a clasat însă pe locul doi la final, după Ripensia.


Surprinzător, al doilea an (1933/1934) în Divizie n-a mai fost atât de reuşit şi CFR abia a reuşit, la baraj, să se salveze de la retrogradare. În primul tur al barajului, Juventus a bătut de două ori (1-3 şi 0-2) CFR-ul, care s-a impus însă în faţa lui ACFR Braşov (2-0 şi 4-2) şi continua, astfel, în primul eşalon.
Traseul dezastruos (locul 10) din campionatul următor, 1934/1935, a fost salvat de reuşita din Cupa României, CFR izbutind să cucerească primul său trofeu. După patru victorii obţinute în faţa unor echipe din eşalonele secunde, finala cu Ripensia avea să rămână celebră prin dramatismul ei (6-5). CFR: Theimler - Ujlaky, Roşculeţ - Vintilă, Wetzer II, Cuedan - Georgescu, Barbu II, Strock III, Medve, Attila.
Ediţia 1935/1936 n-a adus mari realizări, cu un loc modest, 7, în campionat şi eliminare prematură în Cupă, în faţa Ripensiei. Totuşi titlul de golgeter a fost câştigat de Ştefan Barbu II (CFR), cu 23 de goluri, întrerupând astfel supremaţia lui Ştefan Dobay, care acaparase primul loc al „tunarilor” Diviziei A în primele trei ediţii de campionat.
Dacă feroviarii au ratat de puţin câştigarea titlului în 1937, capotând în retur pe terenurile principalelor contracandidate, în Cupă destinul le-a hărăzit ca adversare, în semifinale şi finală, tocmai pe Venus şi Ripensia, pe care efectiv le-au zdrobit (5-1 de două ori). Rapid: Petre Rădulescu - Ştefan Wetzer II, Nicolae Roşculeţ – Vintilă Cossini, Gheorghe Răşinaru, Alexandru Cuedan (Ladislau Raffinsky) - Ştefan Auer, Ioachim Moldoveanu, Iuliu Baratky, Ştefan Barbu II, Ionică Bogdan.
Pentru ediţia 1937/1938, Federaţia a decis să se revină la sistemul cu două serii. Astfel că participantelor din ediţia trecută, 12 la număr, li se vor adăuga primele patru din cele două serii ale Diviziei B şi se vor forma astfel două grupe a câte l0 formaţii. Bucureştiul avea cinci reprezentante, iar celelalte oraşe cu câte două echipe au rămas cu câte una în fiecare serie. Rapid a avut evoluţii remarcabile, câştigând seria I, dar pierzând (0-2 şi 0-2), în august 1938, finala în dublă manşă, cu aceeaşi Ripensia.
Revanşa „alb-vişiniilor” a venit tot cu ajutorul Cupei: 2-1 şi 4-2 (rejucare) cu Venus, în semifinale, şi 3-2 în finala cu CAMT. Rapid: Negru - Wetzer II, Roşculeţ - Vintilă, Răşinaru, Raffinsky - Bogdan, Moldoveanu, Auer, Lengheriu, Cuedan.
Până la ediţia următoare de campionat, merită tratat aparte debutul rapidist oficial în Europa. Eliminarea celebrei Ujpest Budapesta (1-4 în Ungaria şi 4-0 în Giuleşti) a fost urmată de confruntarea cu Genoa. După 0-3 în Italia, giuleştenii au jucat în Grant unul dintre cele mai bune meciuri din istorie, dar n-au reuşit decât o victorie de palmares (2-1).
În 1938/1939 s-a trecut din nou la organizarea campionatului cu o singură serie, de l2 echipe. Rapid a terminat în cele din urmă pe 2, după Venus, răzbunarea venind din nou în Cupă, câştigată după 2-0 în finala cu Sportul. Rapid: P. Rădulescu – Lengheriu, Marton – Vintilă, Răşinaru, Costea - Sipos, Auer, Baratky, D. Gavrilescu, Bogdan.




Un mic moment de glorie este trăit înaintea startului ediţia 1939/1940, stadionul Giuleşti (proiectat încă din 1935) fiind, în sfârşit, inaugurat în mod oficial, pe 10 iunie 1939, cu ocazia Ceferiadei. La inaugurare au luat parte Regele Carol al II-lea, Mihai I, Mare Voevod de Alba Iulia, Prinţul Paul al Greciei, membri ai Guvernului, corpul diplomatic, delegaţii străine. Niciodată la noi nu fuseseră atâtea personalităţi şi atâta fast la inaugurarea unui stadion.
Rapidul a terminat din nou pe locul doi, ceea ce însemna totuşi încă o participare în Cupa Europei Centrale, şi a aşteptat, conform obiceiului, revanşa din Cupă, în care finala cu Venus, disputată în… 4 episoade (2-2, 4-4, 2-2 şi 2-1), a devenit memorabilă. Rapid (din cel de-al patrulea joc al finalei): Sadowski – Slivăţ, Lengheriu - Vintilă, Răşinaru, I. Moldoveanu - Sipos, I. Bogdan, Baratky, D. Gavrilescu, Jurcă. Şi încă o izbândă giuleşteană: Rici Auer, antrenorul-jucător al Rapidului, a devenit golgeter al Diviziei A, cu 21 de goluri marcate.
Graţie locului secund obţinut în campionat, Rapid prinsese din nou participarea în Cupa Europei Centrale, care i-a adus cea mai mare performanţă europeană din istorie: calificarea în finala CEC, un meci (cu Ferencvaros) care n-a mai avut loc din cauza rărboiului! Până aici, giuleştenii eliminaseră pe Hungaria (2-1 la Budapesta şi 3-0 la Bucureşti) şi pe Gradjanski Zagreb (0-0 la Zagreb, 0-0 în Giuleşti şi 1-1 la Subotiţa, Rapid calificându-se prin tragere la sorţi!).

(c) fcrapid.ro

Atasat:
Afisul primului meci al Rapidului in prima editie a Diviziei A

CFR-ul anilor 1931: Vedetele Atila si Forin, din lotul feroviarilor din perioada interbelica

In Cupa Romaniei: Dupa castigarea trofeului, in 1939

[fia]

România trăia vremuri grele, de război, Doar terenurile de fotbal adunau ceva mai multă lume la un loc, oamenii încercând să mai uite în compania balonului rotund de necazurile, multe, din acea perioadă neagră.
După Diktatul de la Viena, din vara anului 1940, dar şi după cel al Federaţiei, care desfiinţase echipele evreieşti şi muncitoreşti, de pe harta fotbalului au dispărut, pur şi simplu, sau au trecut în componenta statului maghiar mai multe echipe. Numai “U” Cluj n-a acceptat Diktatul şi a rămas în ţară, jucând la Sibiu sub denumirea de Universitatea Cluj-Sibiu. Rapid a terminat, în ediţia ’40/’41, pentru a cincea oară pe locul doi, dar succesele în Cupă au continuat şi în Giuleşti a sosit cel de-a cincilea trofeu consecutiv. Obţinut – nota bene – în faţa a cinci adversare diferite (ultima era Unirea Tricolor)!
În ciuda războiului care pusese stăpânire şi pe ţara noastră, fotbalul n-a capitulat. Mulţi jucători au fost concentraţi şi au ajuns pe front, de unde unii nu s-au mai întors.
Federaţia suspendă campionatul, dar organizează Cupa Basarabiei, sau “Cupa de Război”, competiţie începută în toamna lui 1941 şi încheiată în luna mai a anului următor, pe care Rapid a câştigat-o, devenind campioană (neoficială) a României: 2-1 în finală cu CFR Tr. Severin (goluri Radu Florian, din penalty, şi Baratky). Echipa învingătoare: Sadowski - Ghiuriţan, Moldoveanu - Costea, Răşinaru, Wetzer III - Sipos, Radu Florian, Baratky, D. Gavrilescu, Bogdan.
Rapid şi-a reconfirmat valoarea şi în Cupa României. ducând, astfel, la şapte numărul succeselor din Cupă, ultimele şase fiind consecutive, o performanţă unică în fotbalul românesc! Ca şi în unele ţări beligerante, la noi s-a disputat, după Cupa Basarabiei, o competiţie denumit㠄Campionatul de Război”, dotată cu „Trofeul Theodor Davila”. La ea au luat parte 12 echipe, jumătate dintre acestea provenind din Bucureşti.
Întrecerea a început în iulie 1942 şi s-a încheiat în aceeaşi lună, un an mai târziu, Rapid terminând pe 2. Nici în Cupă n-a mai avut noroc Rapid de această dată. După ce dominaseră ultimele şase ediţii, giuleştenii ratau intrarea în finală, stopaţi în semifinale de „dubla” lui Gheorghe Popescu (Sportul Studenţesc).
Întrecerea 1943/1944 a început totuşi cu 12 echipe, dar competiţia s-a întrerupt în primăvara lui 1944, când în frunte se afla Rapid, cu un singur meci pierdut până la ora aceea, cel cu Universitatea, de la Sibiu! Nici Cupa n-a mai avut viaţă lungă. Optimile de finală, programate pentru primăvara lui 1944, nu s-au mai disputat.
Federaţia hotărăşte ca în campionatul 1946/1947 să participe acum 14 echipe. Echipa antrenată de Cibi Braun a terminat turul pe podium şi a continuat apoi să se bată pentru şefie. Presa şi marile rivale din campionat începeau să ia din nou în considerare echipa ceferistă ca pe o potenţială candidată la titlu, printre argumente strecurându-se şi performanţa reprezentativei feroviare a României (în fapt, formaţia giuleşteană), care a ocupat locul II în Campionatul Feroviar European.
În ediţia 1947/1948 apar nume noi la CFR, dar şi în prima divizie. Carmen este desfiinţată abuziv. În locul echipei lui Mociorniţa, ocupanta locului doi în campionatul anterior, „un club de duşmani ai poporului”, este inclusă în primul eşalon echipa armatei, ASA Bucureşti. După desfiinţarea Carmenului, cel mai bun jucător al lui Mociorniţa, Bazil Marian, a optat pentru Giuleşti, asemenea lui Valentin Stănescu. Amândoi vor face carieră lângă Podul Grant, devenind figuri legendare ale fotbalului rapidist. Feroviarii bucureşteni au pierdut „la mustaţ㔠poziţia a doua, deşi, dacă ar mai fi jucat şi cele două restanţe din deplasare, cu „U” şi FC Ploieşti (declarate pierdute de FRF), poate că i-ar fi putut depăşi pe „colegii de breasl㔠din Timişoara (CFR).
Ceferiştii termină din nou campionatul pe locul doi în ediţia 1948/1949, după ICO, dar orădenii pierduseră trei puncte din patru în faţa bucureştenilor.
Federaţia copiază sistemul sovietic şi, începând cu ediţia 1950 şi până în 1956, turul se va juca primăvara, iar returul toamna, în acelaşi an. Numărul echipelor se reduce la 12, iar CFR îşi schimbă din nou numele în Locomotiva. Pentru a umple golul competiţional, în toamna lui 1949 se organizează o competiţie de tranziţie, denumit㠄Cupa de toamnă”, la care au luat parte cele 36 de divizionare A şi B „prevăzute” pentru ediţia 1950. Cupa României a fost, la rândul ei, aliniată la acest sistem.
Ultimul meci al campionatului din 1950, cel de la Arad, cu Flamura Roşie, de pe 19 noiembrie, s-a transformat într-o veritabilă finală. Cum în tur, pe „Giuleşti”, fusese 1-1, Locomotiva trebuia acum să învingă cu 5-0 pentru a deveni campioană. Victorie a fost, dar numai cu 3-1, şi titlul a luat drumul Aradului. Meciul decisiv se disputase însă cu o etapă mai devreme, când cuvântul hotărâtor l-au avut trei dintre cele patru „Locomotive” din campionat. Pe 11 noiembrie, Locomotiva Bucureşti a învins Locomotiva Timişoara doar cu 1-0 (în tur bătuseră bănăţenii cu 1-0), în timp ce, o zi mai târziu, Locomotiva din Tg. Mureş pierdea în faţa arădenilor cu 1-2 şi, uite aşa, din disputa „locomotivelor”, care trăgeau în direcţii opuse, a avut de câştigat Flamura Roşie. Un campionat pierdut la golaveraj, deşi, paradoxal, Andrei Rădulescu al nostru câştigase titlul de golgeter al Diviziei A, cu 18 reuşite!

(c)fcrapid.ro

[fia]

Apar primele semne de neputinţă ale unei echipe ce părea să-şi fi pierdut suflul după cursa epuizantă din campionatul precedent. În tot turul ediţiei 1951, Locomotiva nu adună decât un punct acasă (!) şi după mai bine de 18 ani, în care indiferent că s-a numit Rapid, CFR sau Locomotiva, echipa giuleşteană a fost mereu în prim-planul întrecerii interne, şi nu numai, acum trăia umilinţa de a ajunge în divizia secundă. O cât de palidă consolare a existat totuşi. Dacă echipa de seniori retrograda din „A”, echipa de juniori a Locomotivei reuşea să câştige pentru prima dată titlul naţional la această categorie de vârstă.
Până la urmă, se pare că scurtul voiaj, de doar un an, în „B” (media golurilor marcate a fost de trei şi ceva pe meci) le-a prins bine băieţilor din Giuleşti.
Revenită rapid din „B”, Locomotiva ia lucrurile în serios şi termină turul cu o singură înfrângere, dar şi cu doar trei victorii, la care se adăugau nu mai puţin de şapte remize. Pentru că în luna august era programat la Bucureşti Festivalul Mondial al Tineretului, Federaţia a hotărât ca meciurile din ultimele trei etape ale turului să se dispute la Bucureşti. Aşa se face că meciul de la Arad, cu Flamura Roşie, se mută la Bucureşti, unde Locomotiva câştigă cu 1-0. Returul a fost un adevărat coşmar pentru giuleşteni, care au terminat pe o poziţie modestă, 5.

Cui i-ar fi trecut măcar prin cap ideea că, în 1954, după începutul de… rapid al Locomotivei din Giuleşti (2-0 acasă cu Locomotiva Tg. Mures şi 3-0 la Petroşani), feroviarii se vor întoarce, după numai două ani, în Divizia B? Dar, ca şi cu trei ani în urmă, „exilul” n-a durat decât un an. Cu mai multe goluri marcate decât ocupantele locurilor doi şi trei la un loc şi cu nouă puncte avans, la final, în faţa Progresului din Sibiu, Locomotiva Bucureşti, cu maestrul Ronnay revenit la comandă, s-a plimbat prin prima serie a Diviziei B.
Nici în Cupă nu s-a mers foarte rău, Locomotiva ajungând, din nou, după mai mulţi ani, în semifinale, după ce pe traseu fusese eliminată una dintre marile rivale ale acelei perioade, Flamura Roşie Arad. Finalul a fost însă mai puţin fericit, cu un 0-4 încasat de la CCA.
Unul dintre regretele anului 1956, în care Divizia a fost încheiată doar pe 4, rămâne poticnirea din semifinalele Cupei, în faţa modestei echipe din Câmpia Turzii, mai ales că adversarul din finală ar fi fost unul mai mult decât accesibil, Progresul Oradea.
Prin decizie federală, urma ca din ediţia viitoare, 1957/1958, să se treacă din nou la sistemul toamnă - primăvară. Se abandona, astfel, sistemul sovietic impus în 1949.
Pentru a se umple „golul” competiţional din primăvara lui 1957, FRF a organizat „Cupa Primăverii”.. Finala, de pe 7 iulie 1957, au jucat-o Rapid şi Ştiinţa Timişoara şi a fost câştigată de „alb-vişinii” cu 3-1 (0-1,1-1), golurile învingătoarei fiind semnate de Copil, Seredai şi Gică Ene. Interesant este că acest succes venea după alte două performanţe oarecum asemănătoare (Cupa Basarabiei, în 1942, şi Campionatul de Război întrerupt în primăvara lui ’44), neomologate oficial, dar care puteau fi asimilate, practic, câştigării unui titlu de campioană, având în vedere prezenţa in corpore a echipelor din primul eşalon.
Campionatul 1957/1958 a fost mai strâns ca niciodată. Între Petrolul, care a câştigat în cele din urmă titlul, şi UTA, abia salvată de la retrogradare, diferenţa a fost de doar şapte puncte! Echipa din Grant a terminat departe de podium, pe locul 8.
În vara lui 1958, echipa îşi schimbă (de data asta definitiv) numele, revenindu-se la cel de Rapid, purtat şi între anii 1936 şi 1944. Într-un an în care a fost ratat şi celălalt obiectiv, Cupa, singura satisfacţie majoră a reprezentat-o încoronarea lui Gică Ene ca „tunar” al Diviziei A, cu 18 goluri.
În toamna lui 1959, Rapid n-a adunat decât nouă puncte, mulţumindu-se, într-un fel, doar cu victoria (2-0) împotriva Progresului, pe “23 August”, şi cu remiza scoasă la Ploieşti în faţa campionilor, imediat după ce Dinamo capotase pe terenul „vişiniilor”. Returul (în care victoriile au fost doar două) a fost încheiat în genunchi, însă deasupra liniei, Cupa punând capac unui sezon puţin spus modest: eliminare în faţa echipei pompierilor, Dinamo Obor Bucureşti! Dacă echipa de seniori a gâfâit din greu, juniorii Rapidului au cucerit un nou titlu de campioni ai ţării, după 4-0 în finala cu UTA.

Atasat: In echipamentul echipei nationale, la turneul final

(c) fcrapid.ro

[fia]

Banca tehnică se primeneşte din nou, în vara lui 1960, după doar un an, ocupanţii ei fiind mai vechi cunoştinţe ale Rapidului, foştii săi jucători Ion (Michi) Mihăilescu şi Fănică Filote. În centrul liniei de atac apare viitorul golgeter Ion Gh. (Puiu) Ionescu, care îi lua locul lui Gică Ene, trecut în curtea lui Dinamo la schimb cu Nelu Motroc. Marele „tun” al sezonului trebuia să fie recâştigarea Cupei, după 19 ani, chiar dacă, strict cronologic, evenimentele din competiţia internă nr. 2 s-au consumat de fapt, în marea lor majoritate, în prima jumătate a sezonului următor, 1961/1962! În ziua fatidică de 12 noiembrie 1961, Rapid a pierdut (1-2) finala cu Arieşul Turda, ai cărei fotbalişti izbuteau ceea ce Titus Ozon a sperat o viaţă întreagă şi n-a fost în stare: să câştige un trofeu al fotbalului românesc!
În finalul unui sezon următor cenuşiu, pe 8 iulie 1962, cei 70.000 de pe spectatori veniţi pe „23 August” la finala Cupei au asistat la revanşa zdrobitoare a Stelei pentru cele cinci înfrângeri consecutive suferite în faţa Rapidului, în ultimii doi ani. „Gărarii” pierdeau cea de-a doua finală de Cupă în doar opt luni!




Pentru a doua oară după război („precedentul” fusese comis în 1956, anul apariţiei efemere a CA Câmpulung Moldovenesc), campionatul 1962/1963 pleacă la drum cu un număr impar, 15, de competitoare. După ce câştigase Turneul UEFA de la Bucureşti, echipa naţională de juniori este înscrisă de FRF în Divizia A, sub denumirea de Viitorul Bucureşti. După câteva victorii de răsunet (3-1 cu Rapid, 1-0 cu Dinamo Bucureşti, 7-1 cu Steagul Roşu şi 7-0 cu Minerul Lupeni), Viitorul devine periculoasă pentru unele echipe care trăgeau la titlu şi, drept urmare, în retur este pur şi simplu desfiinţată! Rapid profită din plin, achiziţionând doi jucători de mare valoare, Dumitriu II şi Jamaischi. Cu destule rezultate contradictorii, Rapid termină pe un loc modest, 8. Evenimentele importante ale finalului de sezon le-au oferit îns㠄cutremurele” de pe banca tehnică. După înfrângerea umilitoare din Cupă, cu Steaua, Nicolae Roşculeţ şi-a dat demisia. I-a urmat, pentru scurtă vreme, Urechiatu, după care antrenor principal a fost numit fostul portar al Rapidului, Valentin Stănescu, cu Victor Stănculescu secund, cei doi avându-l drept consilier tehnic pe un mare tehnician, Emerich Vogl. Numele acestea vor însemna enorm în viitorul apropiat al Rapidului.
În campionatul 1963/1964, la doar trei zile după o înfrângere „specialitatea casei”, cu Siderurgistul (ultima clasată atunci, care a şi retrogradat ulterior!), 10 jucători ai Rapidului plus un clujean, Grăjdeanu, care însă abia plecase din Giuleşti, alcătuiau echipa învingătoare, 2-1, cu Iugoslavia, la Belgrad! Federaţia noastră răspunsese solicitării vecinilor noştri de a desemna o formaţie care să le testeze reprezentativa olimpică în perspectiva participării la turneul final al JO din Mexic. Şi trupa lui Tinel Stănescu a fost desemnată să reprezinte România, pe 17 iunie 1964, în meciul cu numărul 174 din palmaresul echipei naţionale. Merită înşiruiţi cei ce au reuşit frumoasa victorie de la Belgrad: Andrei - Lupescu, Grăjdeanu, Dan Coe, Greavu - C-tin Dinu, Nae Georgescu - Năsturescu, Dumitriu II, Ion Ionescu, Codreanu. Pe parcurs, în echipa condusă de Valentin Stănescu au mai intrat dinamovistul Octavian Popescu (fost şi el la Rapid), care l-a înlocuit pe Dinu, şi Haidu (Dinamo), introdus pentru şase minute în locul lui Nichi Dumitriu.
Finalul de sezon n-a fost grozav, cu trei „poticneli”, în campionat şi în Cupă, dar lucrul cel mai important al „concluziilor” a fost revenirea, după 14 ani, în postura de vicecampioană.
În toamna lui ’64 a intervenit o pauză probabil unică în istoria Diviziei A. Cu echipa naţională calificată la turneul final al Olimpiadei de la Tokyo (unde au fost deplasaţi în marea lor majoritate de la Dinamo, Rapid şi Steaua), campionatul a continuat fără aceste trei echipe, din 13 septembrie şi până pe 1 noiembrie. Dinamo dorea cu tot dinadinsul să ia acel campionat şi n-a mai stat să-şi facă procese de conştiinţă, trecându-şi în cont şi un „memorabil” 10-1 cu Steagul Roşu Braşov. La ediţia a III-a, 1964/1965, a Cupei Balcanice intercluburi, printre participante s-a numărat şi Rapid, care a câştigat, neînvinsă (patru victorii şi două remize), seria I-a: 2-0 şi 1-0 cu Levski Sofia, 1-1 şi 2-1 cu Dinamo Tirana, 3-0 şi 0-0 cu Beşiktaş Istanbul. Seria a II-a a fost adjudecată de Spartak Plovdiv, giuleştenii câştigând apoi trofeul după o dublă manşă, 1-1 şi 2-0.
După doi ani în care se părea că locul secund devine o barieră de netrecut în cursa pentru câştigarea primului titlu din istorie, echipa giuleşteană a plecat ca din puşcă în ediţia 1965/1966. Din păcate, „vişiniii” s-au împiedicat din nou de Siderurgistul Galaţi, care i-a bătut acum chiar la Bucureşti şi soarta a făcut ca, pentru a treia oară consecutiv, Rapid să termine pe treapta a doua a podiumului. Sezonul n-a fost ratat în totalitate, chiar dacă şi în Cupă înecul s-a produs aproape de mal (0-3 în semifinala cu Steaua). Au existat şi consolări pentru acest eşecuri. Puiu Ionescu (realizatorul unei medii excepţionale, cu 24 de goluri în 24 de meciuri!) a devenit din nou „tunarul” Diviziei A, iar echipa de juniori şi-a adjudecat iarăşi titlul naţional.




În plus, Cupa Balcanică a ajuns pentru a doua oară în vitrina Grantului. Participantă în calitate de câştigătoare a ediţiei precedente, Rapid a disputat finala cu o altă echipă românească, Farul Constanţa, prima confruntare, programată în Giuleşti, încheindu-se la egalitate, 3-3. Returul de pe malul mării a consfinţit superioritatea bucureştenilor (Răducanu – Ştefan, Lupescu, Motroc, Greavu – Jamaischi, Georgescu – Năsturescu, Dumitriu, Ionescu, Codreanu), învingători cu 2-0. Trupa lui Valentin Stănescu şi Victor Stănculescu ajunsese la maturitate, parcă fortificată moral şi de eşecurile, pe linie, din ultimele trei ediţii de campionat. De fapt, mulţi apropiaţi ai fenomenului încă mai susţin teoria conform căreia Rapid a fost, de departe, cea mai bună garnitură a deceniului şapte. „În ultimii ani, Rapid a fost una din puţinele echipe care au emis idei. În primul rând, feroviarii au respins schema rigidă a lui 4-2-4. Rapid joacă de trei ani 4-4-2, prin graţia lui Năsturescu şi Codreanu, care au admis să cânte din off, pentru ca tenorii Dumitriu şi Ionescu să primească toate luminile reflectoarelor. În fond, Rapidul ultimilor ani e, în primul rând, actul de generozitate al extremelor sale”. Sunt rânduri şi aprecieri semnate de marele Ioan Chirilă. În ultima etapă a ediţiei 1966/1967, pe 11 iunie 1967, „alb-vişiniii” s-au deplasat la Ploieşti, în timp ce Dinamo a avut de jucat acasă, cu UTA. Arădenii n-au mai ridicat steagul alb, precum... „stegarii” braşoveni, cu doi ani în urmă, şi au terminat la egalitate, 1-1, încheind, practic, conturile în lupta pentru titlu. Chiar dacă, teoretic, luând în calcul rezultatul lui Dinamo, jocul de la Ploieşti n-ar mai fi avut importanţă, el nu avea cum să nu fie trăit de către toată suflarea rapidistă din România la cele mai înalte cote de dramatism. Stadionul ce-i poartă astăzi numele antrenorului petrolist din acea vreme, Ilie Oană, s-a umplut până la refuz, cota de participare a suporterilor „vişinii” fiind impresionantă. Sub titlul „Bravo, Rapid!”, Florin Bretan consemna în Sportul po****r: “Când de la Bucureşti a sosit vestea că Dinamo marcase din primele minute, deci diferenţa de golaveraj se micşora, fotbaliştii feroviari s-au mobilizat şi mai mult... A fost un meci cu faze de gol la ambele porţi, emoţionant. Nu s-a marcat, dar atributele meciului au plăcut zecilor de mii de spectatori…Fluierul final al arbitrului bulgar Stavrev a pus capăt unei partide crâncene, un adevărat final de campionat”. Iată şi lotul de jucători care a adus primul titlu în Giuleşti:
Răducanu (24 jocuri-0 goluri marcate), Andrei (3-0) – Lupescu (26-1), Motroc (25-0), Coe Dan (26-0), Greavu (25-0), V. Ştefan (3-0), S. Costea (1-0) – C-tin Dinu (23-1), Jamaischi (21-2), N. Georgescu (6-0) – Năsturescu (25-3), Dumitriu II (26-12), I. Ionescu (22-15), Neagu (8-1), Codreanu (23-2), Kraus (12-2), Mitroi (3-0).
Antrenori: Valentin Stănescu şi Victor Stănculescu; consilier tehnic: Emerich Vogl.
Conducerea clubului: Mihai Vâlceanu – preşedinte, Emil Spirea – preşedinte secţia fotbal, Eugen Sipos. În buna tradiţie a Rapidului, după numai două săptămâni de la succesul din campionat, giuleştenii au fost scoşi din Cupa României de anonima Foresta Fălticeni!
În calitatea sa de campioană, echipa rapidistă a debutat, la începutul toamnei lui 1967, şi în Cupa Campionilor Europeni: 0-2 şi 3-0 (după prelungiri) cu Trakia Plovdiv, 0-1 şi 0-0 cu Juventus Torino.
În următoarea ediţie de campionat, linia de sosire a fost trecută pe cea mai slabă poziţie din ultimii opt ani, locul 9. Iar în Cupă a fost trăită o altă mică dramă, după ce, în ultimul minut al finalei cu Dinamo, Sandu Neagu a ratat un penalty, la scorul de 1-1, iar dinamoviştii au câştigat în prelungiri cu 3-1.
În vara lui 1968, rămasă fără temutul său cuplu său de atacanţi, Ionescu (plecat la Alemania Aachen) – Dumitriu (bolnav), echipa rapidistă a plecat rău în campionat şi rezultatele proaste au dus la demiterea lui Valentin Stănescu, căruia nu i se putea „ierta” nici eşecul din finala Cupei, cu Dinamo. La capătul unui adevărat tur de forţă, în retur, umbrit doar de înfrîngerile în faţa Craiovei şi a Stelei, Rapid a reuşit să termine din nou pe podium, după o întrerupere de un an.
Prima jumătate a ediţiei 1969/1970 a fost terminată pe primul loc, dar, cu aproape jumătate de echipă (Răducanu, Lupescu, Dan Coe, Dumitru şi Neagu) aflată la dispoziţia lui Angelo Niculescu pentru Mundialul mexican, din vara lui 1970, Rapid a fost forţată de decizia discutabilă a Federaţiei să joace, în retur, după turneul final al Mundialului, nu mai puţin de opt meciuri în patru săptămâni!
Pierzând cu Dinamo, pe „Republicii”, şi mai apoi la Constanţa, giuleştenii au spus adio titlului, acontat de UTA. În Cupă, altă mare ruşine. Tot fără jucătorii de la lot (meciul s-a jucat pe 27 mai 1970, înaintea turneului final al CM), Rapid a fost eliminată încă din „şaisprezecimi”, 3-4 (1-3), de divizionara C CIL Gherla!

Atasat:

Pe Stadio Comunale: Inainte de meciul cu Juventus Torino
Lotul echipei care a adus primul titlu de campioana sub Grant

(c) FCRAPID.ro

[fia]

În ediţia 1970/1971 avea să se scrie cântecul de lebădă al unei mari echipe, poate cea mai mare din istoria Rapidului. Giuleştenii terminau din nou pe locul doi. Vicecampioana a pornit cu stângul (0-1 la Cluj, cu „U”), dar a fost de neoprit timp de 12 etape, în care s-a menţinut invincibilă! Debutul în retur a fost şi el excelent: invincibilitate menţinută timp de şase etape şi doar două goluri primite. Rică îşi confirma statutul de titular de drept al porţii „naţionalei”. Cel mai valoros rezultat a fost acel 1-1 de la Arad, lupta cu Dinamo ducându-se în continuare la baionetă. Înfrângerea din Bănie a deschis însă o serie neagră, cu cinci eşecuri în ultimele nouă etape. Rezultatul care a decis, în mare măsură, titlul a fost cel cu Braşovul, 1-3 acasă, în care Dumitriu II, tocmai el, a dat tonul într-un meci „jucat” în doar nouă minute (30-38), perioada golurilor marcate de Nichi, Gyorffi şi Ivăncescu!

În vara lui 1971, pe banca tehnică apare fostul „tunar” Bazil Marian, un nume legat de Giuleşti, dar defensiva suferă două pierderi grele prin plecările lui Dan Coe („ministrul apărării” semnase un contract de jucător profesionist, în Belgia) şi a lui Iliuţă Greavu (la finişul carierei), devenit ulterior vicepreşedinte al clubului. În locul lor vine Sandu Boc (unul dintre cei mai eleganţi fotbalişti români ai tuturor timpurilor), convins să joace la Rapid doar pentru că aici i s-a dat voie să-şi continue activitatea după ispăşirea condamnării la închisoare. În atac îşi face apariţia Daniel Ene, fratele unui alt fost înaintaş de marcă al Rapidului, Gică Ene. Campionatul este terminat dezamăgitor, pe locul 10, dar, după exact 30 de ani, Cupa României revenea în vitrina Giuleştiului, echipa lui Bazil Marian izbutind să câştige finala cu Jiul Petroşani (2-0). În acelaşi an, Rapid a avut şi un parcurs remarcabil în Cupa UEFA, eliminând două nume mari ale Europei, Napoli şi Legia Varşovia, capotând în faţa mult prea puternicei grupări engleze Tottenham Hotspur.

Performanţa a fost repetată în sezonul următor (1972/1973), în care, participantă în Cupa Cupelor, Rapid a ajuns în primăvara europeană, după ce le lăsase pe drum pe Landskrona BoIS şi Rapid Viena, fiind eliminată tot de o formaţie englezească, Leeds United. Din păcate, în campionat salvarea de la retrogradare a venit numai cu ajutorul golaverajului.
A fost însă doar o amânare a prăbuşirii. În vara lui 1974, Rapid ajungea din nou, după aproape două decenii, în eşalonul secund, de unde, din fericire, a revenit, după doar un campionat, la finele căruia a reuşit să triumfe şi în Cupa Românie (2-1, după prelungiri, în finala cu Universitatea Craiova, cu două goluri ale lui Nae Manea), dar şi în competiţia rezervată juniorilor. Lotul cu care Rapid a revenit în Divizia A şi a câştigat Cupa: Răducanu, M. Ioniţă, V. Roşca - Pop, Grigoraş, Fl.Marin, Oct. Niţă, Iordan, Puriţ, Fl. Costea, Opriş – Angelescu, Râşniţă, M. Savu, G. Petcu, Naghi, Pleşoianu, Cihodaru, Tudosie - G. Constantinescu, M. Stelian, Neagu, Manea, Bartales, Mihalache, Stanca, D. Ioniţă, Nicoloff, Rădoi. Antrenori: Ion Motroc şi Vasile Copil.
Entuziasmul s-a risipit totuşi iute şi, la capătul a două ediţii chinuite, s-a ajuns (în vara lui 1977) în faţa celei mai negre perioade din viaţa Giuleştiului: şase campionate în Divizia B!

Atasat:

Echipa din anii '70: Pe stadionul '23 August', azi 'Lia Manoliu' la castigarea Cupei Romaniei
Eternul Rica: Portarul echipei nationale descurajand atacantii adversi

(c) fcrapid.ro

[fia]

Aici gasiti varianta MP3

Imnul Rapidului:

Suntem peste tot acasa,
Portile ni se deschid.
Nu-i echipa mai frumoasa
Si iubita ca Rapid !


Rapid, Rapid
Lupta daca ne iubesti
Rapid, Rapid
Haide, hai, Rapid Giulesti !

Nu va dati batuti o clipa
Invatati acest refren,
Imnul nostru de echipa
Glasul rotilor de tren



Rapid, Rapid
Lupta daca ne iubesti
Rapid, Rapid
Haide, hai, Rapid Giulesti!


Ne sunt prieteni adversarii,
Sportul - tinta noastra e
Cu mai mic si cu mai mare,
Lupta, lupta, CFR!

Rapid, Rapid
Lupta daca ne iubesti
Rapid, Rapid
Haide, hai, Rapid Giulesti !


Inima ce-n piept ne bate,
La nevoie e un tun,
Pentr-o singura dreptate:
Sa invinga cel mai bun !

Rapid, Rapid
Lupta daca ne iubesti
Rapid, Rapid
Haide, hai, Rapid Giulesti

[Mihai]

Pare doar o poveste. Şi totuşi, e adevărat. Nicolae Dumitrescu, are aproape 102 ani, a luptat pe front, ca artilerist, în cel de-al doilea război mondial, iar anul trecut, pe 11 decembrie, a cîştigat din nou titlul de campion naţional în Turneul Veteranilor, la tenis de masă.

Am făcut cunoştinţă la telefon. Prima surpriză: după voce, nu părea deloc un centenar. A fost de acord să-şi spună povestea pentru Gazeta Sporturilor. Nu fără să mă uimească încă o dată: "Facem un articol, da' îmi iese şi mie ceva?". "Papa" cum îi zic toţi prietenii, pentru că "pe lîngă noi, el este ca un tătic", s-a născut în România antebelică, dar este conectat la România capitalistă.

Echipa Gazetei l-a întîlnit pe Nicolae "Papa" Dumitrescu la Asociaţia Naţională a Surzilor. Încă un şoc: nu purta ochelari, nu avea nici măcar baston! Nu-i dădeai mai mult de 70-75 de ani. Cu riscul să-l jignim, i-am cerut buletinul. Nu s-a supărat. Pe act, data naşterii, 1 martie 1904, ne-a convins că aveam în faţă un miracol.



„Tenisul de masă m-a ţinut în viaţă”
Bătrînul ne-a primit a doua zi în garsoniera sa de lîngă Biserica Sf. Gheorghe Nou. Ne-a întîmpinat într-un halat de casă vechi şi ponosit. Între cei patru pereţi, ici-colo străpunşi de cîte-o crăpătură, ai senzaţia întoarcerii în timp. Toate lucrurile, bătrîne şi ele, agoniseala sa de-o viaţă de peste 100 de ani, stau înghesuite, de-a valma. Pe pereţi, o poză veche cu părinţii săi (foto). Tatăl a murit la 85 de ani, mama la 94 de ani. Deasupra unui fotoliu un calendar: "La mulţi ani, 1983!". Doar televizorul e ceva mai nou, are numai 15 ani. Pe "Papa" nu-l deranjează. El ştie unde să găsească ceva cînd are nevoie. Trofee, cupe, fanioane, chiar şi prăfuite, sînt dovada multiplelor titluri cîştigate în tenisul de masă: "Am făcut toată viaţa sport. Şi acum, dacă n-am meci, ies la plimbare pe bulevard. Dar de tenis de masă m-am apucat mai serios prin '47, cînd o familie de surdomuţi m-a rugat să le antrenez fiul. N-am avut niciodată un profesor, dar mi-a plăcut acest sport şi m-am perfecţionat singur. A fost pasiunea vieţii mele".



De 9 ani n-a mai avut adversar
Povesteşte cursiv. Rar cînd se încurcă. Cîteodată se opreşte şi privirea îi rămîne fixată undeva, în trecut, căutînd printre amintiri. Nu mai ştie de cîte ori a cîştigat Turneul Veteranilor. "De vreo 9 ani am luat locul întîi doar fiindcă m-am prezentat. N-am mai avut adversar la categoria peste 75 de ani. Ultima dată, prin '96, l-am bătut în finală pe unul din Timişoara, cu 2-1. El avea vreo 78 de ani. Mai trăieşte, dar n-a mai venit la concurs", spune "Papa", arătînd mîndru o paletă veche: "Cîte meciuri n-am cîştigat eu cu asta?! Ehei! Acum am alta, mai nouă, un Butterfly". De cîţiva ani antrenează două echipe. Este şi arbitru, dar cînd este nevoie, joacă pentru aceste echipe. "Mai intru la masă cînd lipseşte vreunul din echipă. Ei se mişcă mai bine, dar eu gîndesc mai mult. Şi mai reuşesc încă să cîştig chiar şi cu adversari mai tineri", povesteşte gazda noastră.

„Puştiu” de 102 ani la masă
Cînd e vorba să joace tenis de masă, "Papa" Dumitrescu întinereşte. E ca un puşti care descoperă o jucărie nouă. A venit echipat cu un tricou al Rapidului, cu numărul 10 pe spate. Este mare fan al giuleştenilor: "Pînă acum 10 ani, mă duceam şi pe stadion. Acum urmăresc totul doar la televizor". Serveşte cu efect, taie mingea, trage cu sete cînd are ocazia. Se apleacă, incredibil de sprinten pentru anii lui, după mingile de pe jos. În ochi îi joacă o luminiţă jucăuşă. Uită că, din cînd în cînd, după cum mărturiseşte "mi se mai înceţoşează privirea". Ochii lui, albaştri şi mereu umezi, urmăresc globul de celuloid precum vulturul o pradă. La 102 ani, cînd pentru mulţi fiecare nouă zi e doar o povară dureroasă, "Papa" are alte preocupări: "Mîine mă pregătesc, că am iar meci. Mă duc neapărat". Paleta e arma lui. Aşa a învins timpul, care, parcă amuzat de vitalitatea bătrînului, l-a uitat aici.

Comuniştii l-au scos din Armată
Prima mare iubire a lui "Papa" a fost Armata. Era ofiţer de artilerie în al doilea război mondial (foto). "Am luptat cu ruşii pînă la Odesa. Eu am adus din Germania un aparat special, Baranof. Cu el mergeam aproape de liniile inamice, să le stabilim poziţiile. Am jucat încă de pe atunci ping-pong, dar cu moartea. Mi-au murit mulţi prieteni, chiar lîngă mine. Nu ştiu de ce, eu am avut noroc", îşi aminteşte bătrînul, care a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. Pe vremea cînd era comandant de gardă la Cotroceni, a stat cu regele Mihai la masă. "În '45 au venit însă comuniştii să intru în Partid. Am refuzat. Eram locotenent-colonel, dar m-au dat afară. Aş fi putut fi general de Armată", îşi aminteşte "Papa" şi oftează.



Îşi găteşte singur
La vîrsta sa, Nicolae Dumitrescu îşi găteşte încă singur, în locuinţa pe care o are de peste 60 de ani. Nu are bucătărie, dar şi-a instalat în baie un reşou. Rufele le duce la spălat sau îl mai ajută cîte o vecină. De el are grijă un nepot, Costel, de 72 de ani, pe care nici el nu-i arată. Fratele şi cele trei surori au murit. Are strănepoţi şi stră-strănepoţi, dar nu ştie exact cîţi şi pe unde. N-a fost niciodată căsătorit "pentru că am fost prea ocupat cu Armata şi după aceea îmi trecuse timpul". Cu banii se descurcă greu. Deşi este şi veteran de război, are o pensie de 470 de lei noi. De vreo doi ani are un ajutor: "Nu ştiu de ce, dar n-au mai venit nimeni să-mi ceară să plătesc întreţinerea. Nu ştiu cum m-aş fi descurcat".



Povestea lui Nicolae "Papa" Dumitrescu, bătrînul de 102 ani care a cîştigat ultimul turneu al veteranilor la tenis de masă, i-a emoţionat pe giuleşteni. Acesta este un fan al Rapidului, echipă de care este iremediabil îndrăgostit. Deşi aflat în cantonamentul de la Poiana Braşov cu echipa, mijlocaşul Valentin Bădoi a citit odiseea lui "Papa", apărută în ediţia de sîmbătă a Gazetei Sporturilor: "M-a impresionat cind l-am vazut imbracat in tricoul Rapidului. Era unul insa model foarte vechi. Şi pentru că este un suporter al nostru, vreau să-i trasmit toată admiraţia împreună cu un tricou de-al meu". Ieri, bătrînul a primit extrem de entuziast cadoul de la Bădoi, trimis prin intermediul Gazetei Sporturilor. A îmbrăcat imediat tricoul acestuia: "Ia uite, numărul 9, de atacant! Le urez şi eu baftă lui Bădoi şi colegilor lui. Să cîştige campionatul! Dar să vedem ce manevre vor face Steaua sau Dinamo. Mai ales ultimii, că doar îi ştiu de cînd au apărut".

(GSP)

[fia]

"Sintem peste tot acasa"
In anii '80, visiniii au jucat mai multe meciuri considerate acasa, chiar in Ghencea, invingind de cele mai multe ori acolo. Feroviarii au reusit sa adune 33.000 de spectatori la un joc cu Petrolul, in Divizia B. Fanii isi amintesc ca primul vers din imnul rapidist a fost scris dupa o partida de pe Steaua. Rapidistii preferau sa joace pe arena rivalilor, deoarece era mult mai incapatoare
Rivalitatea dintre Rapid si Steaua nu este una ancestrala, ci s-a cladit in timp si spatiu de-a lungul anilor. Intr-o vreme cind cele doua grupari se diferentiau evident ca forta, dar, paradoxal, invers ca numar al suporterilor, stelistii si rapidistii nu se iubeau, dar macar se acceptau.

"Rapidisti si stelisti, omorim dinamovisti", era un slogan la moda in anii '80. Mai mult decit atit, ceferistii au disputat mai multe intilniri pe arena din Ghencea, partidele respective fiind trecute in statistici ca "acasa" pentru giulesteni. "Imi amintesc de mai multe meciuri pe care le-am disputat acolo. Si in Divizia A si in B. Nu aveam probleme cu stadionul nostru, ci pur si simplu era neincapator. Eram in Divizia B si veneau 40.000 de oameni la meci. Unde sa incapa asemenea puhoi? Rapid era cu adevarat cea mai iubita echipa. In schimb, stelistii abia se adunau cite 5.000. Abia dupa 1986 au inceput sa se inmulteasca", isi aminteste Stefan Popa, fostul jucator al Stelei si al Rapidului.

Pentru fanii rapidisti, exilul acceptat pe actualul stadion al ros-albastrilor nu era considerat o corvoada. "La vremea respectiva am stabilit un adevarat record. Ne-am strins 33.000 de suporteri in Ghencea la un meci disputat dimineata, la ora 11:00. Eram in Divizia B, jucam cu Petrolul. I-am batut cu 5-1. A fost pentru prima oara in istoria fotbalului romanesc cind o galerie s-a strins la peluza. Primul vers din imnul nostru, "sintem peste tot acasa", a fost scris dupa acest meci", povesteste Andrei Teodor, fondatorul Ligii Suporterilor Rapidisti.

INTERVIU
"Ne-a mers in Ghencea!"

Sport Total: Va amintiti de meciurile disputate de Rapid in Ghencea, dar nu impotriva Stelei?

Nicolae Manea: Au fost mai multe meciuri, mai ales cind eram in Divizia B. Am jucat in Ghencea si tin minte ca reuseam sa cam defilam acolo. Nu era ca in Giulesti, dar ne simteam bine.

Avea terenul Stelei ceva mai special?

Era mai incapator. Iar noi aveam spectatori, nu gluma. Rapidistilor nu le pasa in ce divizie sintem. In plus, in Ghencea era atunci un gazon extraordinar.

Nu erati priviti cu ostilitate, pentru ca, totusi, evoluati pe terenul unei rivale?

Cine sa ne injure cind la un meci veneau 30.000- 40.000 de spectatori? Nu avea nimeni loc printre suporterii nostri.

Exista vreun meci mai special, din perioada aceea?

Memorabil ramine un meci cu Petrolul, din Divizia B. Era o mare rivalitate intre noi si ploiesteni. Imi amintesc ca i-am batut cu 5-1, iar eu am marcat trei goluri.


(c) SPT

[fia]

Ion Chivu are 83 de ani si e foarte mandru ca s-a nascut in acelasi an in care s-a infiintat clubul Rapid, adica in 1923. "Asa a vrut Dumnezeu, pentru ca toata viata mea am iubit Rapidul", spune Chivu, care se lauda ca a fost primul sef de galerie din istoria echipei.
Veteran de razboi, suporterul este si acum nelipsit de la meciurile echipei sale favorite. "Fac parte din galeria activa si merg peste tot cu echipa. Ultimele deplasari le-am facut la Berlin si la Hamburg. Vin la meciurile Rapidului din 1949, cand celelalte echipe mari nici nu aveau inca formata o galerie. Noi aveam un grup care se intalnea mereu la meciuri, si m-au pus pe mine lider pentru ca eram cel mai infocat sustinator", povesteste el.
Batranul isi aminteste ca, in 1965, suporterii au strans bani si au facut la comanda o cupa din cristal visiniu pe care sa o dea echipei, la castigarea campionatului.
"Timp de doi ani am carat cupa aia dupa noi, dar nu am putut sa o dam pentru ca Rapidul pierdea la limita campionatul. Steaua racola pe atunci toti jucatorii de valoare, indiferent daca acestia voiau sa plece sau nu de la echipa la care erau."


(c) evz

[fia]

Semifinala inegala
O alta partida memorabila s-a petrecut la 25 iunie 1975, intr-o semifinala de Cupa a Romaniei. Diferenta dintre cele doua echipe era colosala. Steaua se lupta pentru titlu cu Dinamo, in timp ce Rapid era la acea data o echipa din Divizia B. Inedit este faptul ca giulestenii aveau zece jucatori promovati din propria pepiniera.
Astfel, giulestenii au trimis pe teren un unsprezece plin de "copii': Ionita - Pop, Grigoras, Florin Marin, Nita - Marin Stelian, Petcu, Rasnita - Neagu, Nicolae Manea, Iordan. Dintre acestia, numai Pop nu crescuse in "ograda' Rapidului, fiind adus de la Pitesti. Chiar si Pop era insa de opt ani in Giulesti.
Partida s-a desfasurat pe "23 august', in prezenta a 65.000 de spectatori.
Stelistii aveau o echipa intesata de vedete: Moraru - Satmareanu, Smarandache, Sames, Anghelini - Dumitru, Vigu, Dumitriu IV, Pantea - Iordanescu, Marcel Raducanu. Pentru a intelege forta de atunci a "militarilor' e de ajuns sa amintim ca toti au imbracat de-a lungul vremii tricoul primei reprezentative.
Manjii "nebuni' ai Rapidului s-au daruit exemplar. La finalul timpului regulamentar, scorul a fost 1-1, golurile fiind marcate de Satmareanu (73), respectiv Rasnita (87).
S-a ajuns la lovituri de departajare, unde s-a petrecut un fapt exceptional. Dupa prima serie de penalty-uri, scorul era egal. La cererea conducatorilor celor doua echipe, arbitrul Gheorghe Popovici a permis sa execute in continuare aceiasi jucatori ca la prima serie! Iordanescu si Rasnita au marcat, Sames a ratat si nae manea, fugit din spital pentru a fi prezent la partida, a calificat Rapidul intr-o finala pe care avea sa o castige!

Simbol al Rapidului, Nae Manea a evoluat un retur si in Ghencea. "Nu era de mine acolo. Prea multi generali. Noi, rapidistii, eram oameni simpli. Insa, in restaurant aveai intotdeauna frapiera plina, iar ospatarul iti spunea ca este cadou de la un rapidist", sustine Manea. "Meciurile cu Steaua erau foarte tari. La o partida, pe 23 August, a stat lumea si pe pista. Alta data, pentru a juca o semifinala de Cupa, am fugit din spital, intr-un taxi, imbracat doar in halat. Portarii de la stadion credeau ca sint vreun nebun. Am dat gol, am eliminat Steaua, dupa care m-au luat in armata".

[fia]

Născut înaintea înfiinţării clubului

"Papa", cum îi spun cunoscuţii, s-a născut pe 1 martie 1904. A văzut Rapidul jucînd încă de la înfiinţarea sa, în 1923. "Ţin cu ei de 60 de ani! Sînt mîndru de asta! Decît să fiu suporter al steliştilor, care au cîştigat pe vremuri numai cu ajutor de la Partid, sau cu dinamoviştii, nişte comunişti, mai bine să fii rapidist!", a mărturisit cu patimă Nicolae Dumitrescu.

De 15 ani nu mai călcase pe "Giuleşti". "Este prea departe de unde stau eu şi mi-e greu să bat atîta drum", a spus "Papa". Aşa că, Gazeta Sporturilor s-a gîndit să îi facă o bucurie celui mai în vîrstă suporter al Rapidului şi l-a invitat, împreună cu reprezentanţii clubului Rapid, să vizioneze meciul retur dintre Rapid Bucureşti şi Hertha Berlin. "Cît costă un bilet aici, la tribuna I, unde stăm noi? Că eu nu mergeam decît la tribuna a II-a", a întrebat jenat. "Chiar mi-era dor de Giuleşti. Văd că şi acum se cîntă la fel de frumos ca pe vremuri", a continuat el, în timp ce privea cu nostalgie la stadionul plin de oameni.

Crainicul stadionului anunţă prezenţa în tribune a celui mai vîrstnic susţinător al Rapidului, iar publicul îl aplaudă cu mîndrie. Bătrînul se ridică de pe scaun cu lacrimi în ochi şi face cu mîna tuturor. "Da, asta da primire. Rapidiştii au ştiut mereu să te facă să te simţi ca acasă. Sînt fericit că m-aţi ajutat să vin din nou aici". Cei din jur se uită cu mirare la acest bătrînel în palton negru, ponosit, cu un fular al Rapidului la gît. "Tataie, chiar ai 100 de ani?", îl întreabă un domn. El zîmbeşte bucuros privind în zarea alb-vişinie şi îi răspunde entuziast: "Da! Am trăit sănătos, nu am băut, nu am fumat şi am practicat sport".

Echipa iese la încălzire. "Ăştia sînt ai noştri! Nu văd eu foarte bine, dar un rapidist se recunoaşte de la depărtare. Ţin minte cînd îl vedeam înainte pe Sandu Neagu intrînd pe teren. Parcă era un zmeu!", spune Dumitrescu. Se agită să îi vadă mai bine pe noii jucători, îi ceartă apoi la orice pasă greşită sau dată înapoi. "Trebuie să atace! Că arbitrii se ştie că ne încurcă mereu. Ăştia sînt din Franţa, nu? Ei ne arbitrează. Trebuie să fim atenţi", comentează "Papa" şi bate din palme a încurajare.

Caută batista în buzunar, dar găseşte o minge de ping-pong: "Mai uit cîte-o minge prin buzunare. Că paletă poţi improviza. Loveşti mingea şi cu palma dacă vrei", glumeşte el. Fanii se apropie să îi vorbească. Unul din jucătorii de la Rapid II, Gigel Ene, aflat în tribună, se aşază lîngă el şi dă noroc. "Are o strîngere de mînă foarte tare. O să-mi aduc aminte cu drag că am privit calificarea Rapidului în Ťoptimileť Cupei UEFA alături de Nicolae Dumitrescu", spune Ene. "Iar fac istorie. Le-a purtat noroc prezenţa mea băieţilor. Sînt şi eu martorul acestei calificări. Răzvan Lucescu este un mare antrenor. A învăţat meserie de la tatăl său, Mircea Lucescu. Poate chiar să îl întreacă", mărturiseşte "Papa".

Meciul se termină, iar Nicolae Dumitrescu se uită gînditor la bucuria tuturor. A fost din nou lîngă Podul Grant. Este şi victoria sa! Nu prea ar vrea să plece de la stadion, dar se face frig. Îl conducem acasă, nu înainte de a-i reînnoi invitaţia. Ne promite că va reveni. "Abia aştept să mă întorc. Să-mi daţi şi mie poze de la meci, să mă văd şi eu. Vreau să îmi aduc mereu aminte de această seară", încheie mulţumit "Papa".

(c) forum forzarapid.ro & gsp

[fia]

Clubul aristocratic RAPID


In afara faptului ca a beneficiat de prima Liga a Suporterilor, care a luat fiinta, cu acte in regula, imediat dupa 1989, este prima si singura grupare din Romania care i-a adus alaturi pe suporterii de elita, intelectualii care si-au tocmit inima pe viata in slujba “fenomenului visiniu”.
Clubul Aristocratic RAPID s-a infiintat in anul 2001, iar motto-ul dupa care se conduce este “ Credo quia absurdum. Este o asociatie non-profit ce reuneste o pleiada de somitati intelectuale indragostite iremediabil de echipa giulesteana. Unic la noi in tara, Ť Clubul ť, lansat la initiativa doctorului Mihai Parvu, devenit si presedinte al acestei asociatii, demonstreaza, o data in plus, ca iubirea pentru aceasta grupare de legenda a depasit granitele unei pasiuni oarecare.
Ť Clubul Aristocratic ť reuneste deja o serie de personalitati, din varii domenii, precum actorul Florian Pittis (prim-vicepresedinte si presedinte al Senatului, ai carui membri sunt alesi pe viata), pianistul Dan Grigore (presedinte de onoare), actorii Colea Rautu si Mitica Popescu, cantautorul Victor Socaciu , prof. univ. dr. in istorie Cristian Troncot, omul de televiziune Horia Brenciu , medici , profesori, oameni de afaceri etc.
La capitolul 12, aliniat 1, al Statului Asociatiei Clubul Aristocratic Rapid se specifica : Ť Numarul maxim de membri este egal cu de doua ori varsta Clublui Sportiv RAPID, care a fost infiintat in 1923 ť. Exemplu : in anul 2006 , numarul total de membri vor fi in numar de 166 (83x2)
Club Aristocratic, infiintat in anul 2001, poarta cu eleganta la rever, prin fiecare membru al sau, floarea recunostintei pentru cei care au aparat si au promovat RAPIDul, cu argintul crampoanelor sau cu penitele de aur ale stilourilor.

(c) rapidfans.ro

[grande]

Pentru iubitorii acestui club ,gasesc ca este foarte interesant http://site.neogen.ro/fredyrapid/files/pp_123178.html

[ANTI-CCA]

Frumoasa rezumata istoria celui mai frumos club romanesc, ai caruia suporterii s-au luptat impotriva regimului comunist.

1923 - S-a nascut UN MIT!

[pytzy]

Este adevarat in 1923 sa nascut un MIT dar fiecare zi este o noua pagina de istorie

[pytzy]

Cu inca o calificare in grupele Cupei UEFA se va mai scrie inca cateva file noi in istoria RAPID-ului. Si ce istorie bogata avem in comparatie cu alti...

[BlahBluh]

Cu inca o calificare in grupele Cupei UEFA se va mai scrie inca cateva file noi in istoria RAPID-ului. Si ce istorie bogata avem in comparatie cu alti...

Si ce istorie am fi avut daca nu ne-ar fi jucat o festa istoria. Rapid, Unirea-Tricolor, Venus, Ripensia, UTA--aste-as echipe romanesti cu radacini mioritice

[pytzy]

Bine, bine cu festa. Dar ar fi cazul sa rescriem istoria, nu crezi. Viitori suporteri sa aiba cu ce se mandri, nu cu furturi si taranisme.

[chipy_1923]

Si ce istorie am fi avut daca nu ne-ar fi jucat o festa istoria. Rapid, Unirea-Tricolor, Venus, Ripensia, UTA--aste-as echipe romanesti cu radacini mioritice

te referi la semifinala cu Steaua?...mai dezamagit ca in seara aia nu cred k o sa mai fiu vreodata din cauza fotbalului...regret k nu m-am dus la meci pe Lia desi aveam bilet...