Pe 27 august 1916, trei armate române au trecut la atac traversând Carpații Meridionali, după care au intrat în Transilvania. România intra astfel în Primul Război Mondial, după doi ani de neutralitate.
Regele Ferdinand și guvernul condus de liberalul Ionel Brătianu au decis ca românii să lupte alături de Antanta, adică alături de Franța, Rusia și Marea Britanie.
Motivul invocat era asuprirea de către autoritățile de la Budapesta și Viena a românilor din provinciile aflate sub ocupație: Transilvania, Crișana, Banat, Maramureș și Bucovina.
Primele atacuri au fost încununate de succes, obligându-i pe austro-ungari să se retragă. Soldații români au reușit să elibereze o parte însemnată din Transilvania.
Odată cu intrarea în război au ieșit la iveală însă proasta organizare și slaba pregătire a armatei române, degringolada și corupția clasei politice care au dus, în scurt timp, la dezastru. În plus, sudul României a fost lăsat descoperit în fața unei Bulgarii aprige, care a intrat în război de partea Austro-Ungariei.
Astfel, la mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii, avansarea românilor fiind oprită. Rușii au deplasat la rândul lor în ajutorul românilor trei divizii, dar acești militari nu au fost aprovizionați corespunzător.
Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care a coordonat o armată multinațională formată din trupe germane, bulgare și otomane. Atacul a fost declanșat din Bulgaria pe direcția nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre pozițiile de pe Dunăre spre Constanța. Lipsită de sprijin deoarece majoritatea soldaților fuseseră concentrați pe frontul din Transilvania, garnizoana de la Turtucaia, împresurătă de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie.
Înfrângerea armatei române la Turtucaia a însemnat începutul sfârșitului. Nemții și austriecii au atacat încontinuu, astfel încât, trei luni mai târziu, în decembrie 1916, întreaga parte de sud a țării fusese ocupată, iar guvernul, regele și po****ția s-au retras în Moldova. Armata română pierduse peste 250.000 de militari pe front, adică o treime din forțele mobilizate în august.
Imaginile vechi de mai sus arată cum femei, îmbrăcate în port tradițional românesc, încercau, sub sloganul ''Ajutați România'', să strângă bani pentru Crucea Roșie care se ocupa de soldații români.
După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deși cea mai mare parte a teritoriului său se afla sub ocupație străină.
Pierderile armatei române au fost estimate la 300 - 400.000 de soldați, morți, răniți, dispăruți sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor și otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni.
Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane și a generalilor lor: Falkenhayn și Mackensen (Esposito, Atlas of American Wars, vol. 2). În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră obținute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă și capacitate a conducătorilor.
Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânâd neocupată datorită stategiei de apărare în triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menționată anterior), care a rămas neclintită în apărarea Carpaților Răsăriteni, protejând Iașii împotriva atacurilor germane repetate. În mai 1917, armata română a atacat alături de aliații ruși pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. După ce au reușit să rupă frontul austro-ungar la Mărăști, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită datorită eșecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forțele lui Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărășești.
Între timp, tehnicienii germani au reușit să repună în funcțiune sondele din câmpurile petroliere din jurul Ploieștiului, iar până la sfârșitul războiului au extras peste un milion de tone de țiței. De asemenea, germanii au rechiziționat două milioane de tone de cereale de la țăranii români. Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârșitul războiului, în 1918.
Când bolșevicii au cucerit puterea în urma Revoluției din Octombrie și au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată și încercuită de forțele ostile, neavând altă opțiune decât să iasă la rândul ei din război și să accepte condițiile umilitoare ale Păcii de la București. După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se încheie în vest.
Pe 9 aprilie 1918, Sfatul Țarii din Basarabia a proclamat unirea cu România cu o majoritate zdrobitoare a voturilor. Pe 28 noiembrie, reprezentanții po****ției din Bucovina a votat pentru unirea cu Țara, iar pe 1 decembrie același an, și reprezentanții românilor și sașilor din Transilvania a adoptat o proclamația de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român.
Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas Woodrow Wilson.
Prin anul 1796, partea Bucureștilor cuprinsă între Podul Beilicului și Podul Craiovei era acoperită de vii. Drumurile de comunicație între cele două căi aveau o linie ce ținea seama de granițele proprietăților, din care pricină șerpuiau aparent fără noimă, nefiind încurcate de geografia locului.
Interesant de remarcat că Șoseaua Viilor și Bulevardul Pieptănari au moștenit acest traseu, deosebindu-se net de traseele străzilor apărute în urma parcelării, supărător de drepte. O abatere de la acest fenomen l-a constituit strada Cuțitul de Argint, o stradă fără trecut, însă trasată după configurația aproape semicirculară a Parcului Carol I în acea zonă.
Hărțile vechi ne dezvăluie faptul că strada aceasta s-a format din unirea mai multor drumeaguri prin podgorii, pe unul din acestea, Drumul Filaret, astăzi aleea pe care se află Fântâna Cantacuzino, ridicându-se la 1796 biserica despre care voi vorbi mai departe. Conform documentelor cercetate de Ionescu-Gion, majoritatea rămase sau pierdute la Moscova în urma confiscării Tezaurului românesc la ordinul lui Lenin, ea ar fi fost ridicată de soții Pavel și Stanca Udrea. Un pomelnic de piatră, dispărut între timp, îi menționa, alături de acești primi ctitori, pe arhiereii Grigorie și Dositei și pe un Grigorie monahul.
De precizat că, la finele secolului al XVIII-lea, împrejur nu exista nicio casă, singurele clădiri apropiate fiind o casă cu două caturi și o alta cu cramă, fântâna lăsată în grija mitropolitului Filaret de către Mavrogheni și adăpostul paznicilor de la Bariera Bărbătescu. Apoi, în ani, în jurul ei s-a format Mahalaua Filaret, în documentele și pe hărțile de la jumătatea secolului al XIX-lea ea figurând cu această denumire. Înfățișarea ei primară a fost aflată de preotul Marin Dumitrescu din gura bătrânilor, descrierea părându-mi rezonabilă: 'Biserica aceasta la început a avut forma unei case și era învelită cu șindrilă. În loc de cruce a avut două cuiburi de barză, iar în interior a fost simplă ca o casă și fără sfinți. Cu tavan de scânduri și cu o tâmplă de scânduri fără sculpturi, având doar 4 icoane pe dânsa. În așa stare servea de paraclis'. În 15 ianuarie 1810 casa-biserică a fost transformată în biserică, 'poate după cutremurul din 1802' opina istoricul Nicolae Stoicescu. Ca biserică - tip navă fără turle - este menționată și de Dionisie Fotino în a sa 'Istorie a Daciei'.
Pe la 1830 a venit să slujească în ea preotul Mislea, la această dată încropindu-se o mahala întinsă, dar cu puțini locuitori, numită Mahalaua Dracului, ce începea din dreptul Crematoriului Uman de astăzi, în grădina căruia s-a aflat până în 1935 Hanul Dracului (evident altul decât cel de pe Bulevardul Banu Manta), ajungea la Bariera Bărbătescu, astăzi intersecția Căii Șerban Vodă cu Șoseaua Viilor și se termina în dreptul Autogării Filaret din zilele noastre.
În anul 1845, când preot paroh era Ioan Voiculescu, bisericii i s-au adăugat două turle de inspirație rusească. O reparație generală a suferit în 1880, când a fost înălțată și alungită după modelul Bisericii Curtea Veche, tot atunci amenajându-se și o grădină. Lucrările au costat 4.000 de galbeni adunați din 'cutia milei', de unde se deduce starea bună a enoriașilor, printre ei numărându-se și membrii familiilor Bărbătescu și Hagi Moscu, ultimii deținând în preajmă o podgorie relativ întinsă. Din cauze necunoscute a căzut iarăși în ruină, necesitând o centură de fier și o nouă zugrăvire. Lucrările au fost conduse de arhitectul George Sterian. A rezistat astfel până în toamna anului 1905...
Gheorghi Jukov a fost un general în cadrul Armatei Roșii în timpul celui de Al Doilea Război Mondial care a jucat un rol central în înfrângerea Germaniai naziste pe frontul de est.
Jukov este cu siguranță pe lista puținilor generali din Al Doilea Război Mondial care și-au câștigat renumele cu ajutorul talentului și abilităților strategice desăvârșite. Alături de nume precum Montgomery, Patton sau Rommel, Jukov este generalul de partea sovietică a cărui figură este asociată cel mai ușor cu armata din care făcea parte.
Viața acestuia, care a început în 1896, a gravitat în jurul vieții militare, înrolându-se încă din tinerețe în armata țaristă.
În 1938, a comandat primul grup sovietic al armatei mongole care apăra granița între Mongolia și Manciuria. A reușit să îi înfrângă pe japonezi într-o victorie răsunătoare, coordonând artilerie, aviație și tancuri într-o contraofensivă care i-a împins pe niponi înapoi în Manciuria, relatează War History Online.
În Europa, fiind deja declarat erou al Uniunii Sovietice, a condus majoritatea operațiunilor majore împotriva Axei. A pregătit defensiva de la Leningrad, apoi cea de la Stalingrad unde a elaborat Operațiunea Uranus care a încercuit și a distrus Armata a șasea germană. Apoi a fost implicat în bătălia de la Kursk, cunoscută ca fiind cea mai mare bătălie de tancuri din istorie.
Ulterior a condus ofensiva care a dus Armata Roșie până la Berlin. Așadar, meritele acestuia nu pot fi subestimate. De asemenea, contrar vremurilor și regimului, acesta avea și o latură umană. Odată războiul în Europa terminat, Jukos a cerut aducerea imediată a produselor alimentare în capitala Germaniei.
'Recompensa' lui Stalin
Aceste lucruri au dus la creșterea în po****ritate, un lucru complet negativ în regimul stalinist, unde dictatorul sovietic era paranoic în ceea ce privea orice personalitate care câștiga po****ritate. După război a fost marginalizat, fiind acuzat de neîncredere politică și ostilitate și a fost înlocuit în funcția de șef de Stat Major de Vasily Sokolovsky în 1946.
I s-a oferit districtul militar Odessa, care nu avea importanță strategică. După un infarct în 1948 a fost trimis în districtul militar Ural. În 1953, Stalin l-a chemat la Moscova, dar nu a primit niciun ordin. După o lună, în martie 1953, Stalin a murit.
Gheorghi Jukov a murit în 1974 de infarct, aproape în anonimat. Contrar dorinței lui, corpul său a fost ars, iar cenușa a fost îngropată la Kremlin, alături de alți generali ai Uniunii Sovietice și mai târziu ai Federației Ruse.
Ian Fleming, creatorul celebrului personaj James Bond, afirma că 'Sorge este omul pe care îl consider cel mai formidabil spion din întreaga istorie' Generalul american Douglas McArthur îl considera 'exemplul încarnat al covârșitoarei importanțe a spionajului'. Generații de agenți secreți învață despre el și i-au studiat metodele și personalitatea. Dincolo de epitete și toată gama de aprecieri imaginabile, Richard Sorge poate fi caracterizat perfect într-o singură expresie: spionul care a schimbat lumea!
La data de 4 octombrie 1895, în mahalaua Sabunchi din Baku, capitala Azerbaijanului, se năștea cel de al nouălea și cel mai mic dintre copiii lui Wilhelm Richard Sorge, un inginer minier de origine germană, și ai Ninei Semionova Kobieleva. După ce contractul de muncă al lui Richard Sorge senior cu compania locală de extragere și prelucrare a petrolului a expirat, acesta s-a reîntors în Germania alături de întreaga sa familie. Micul mare spion de mai târziu avea doar 3 anișori la acea dată.
A primit o educație tradițională germană, dar mama sa, care ținea o corespondență strânsă cu cunoștințele ei din Rusia, i-a insuflat multe concepții rusesști despre viață micului Richard, asupra căruia, de altfel, a exercitat o puternică influență.
Izbucnirea primului Război Mondial nu l-a lăsat indiferent pe Richard Sorge junior, acesta înrolându-se voluntar. Pe timpul serviciului său militar efectuat pe Frontul de Vest, s-a dovedit un soldat curajos, fiind decorat cu Crucea de Fier. Tot atunci a fost rănit destul de grav, un șrapnel retezându-i trei degete de la o mână și fracturându-i ambele picioare. În urma acestor traume, Sorge nu a mai putut merge corect niciodată, rămânând șchiop pe viață.
Momentul de cotitură al vieții sale s-a declanșat pe când era în convalescență într-un spital militar de campanie. Atunci, pe când era imobilizat la pat, a dat peste scrierile lui Karl Marx. A fost atât de încântat de ideologia comunistă, încât a adoptat-o cu tot sufletul, devenind un comunist cu convingeri fanatice.
Responsabili de noua "credință" a tânărului au fost și sora medicală care l-a îngrijit - și cu care Sorge a avut o relație de amor - și tatăl acesteia, un alt comunist fanatic.
Fata, alături de tatăl ei, de formație fizician, dar marxist convins, l-au introdus pe Sorge în lumea comunismului radical.
În anii de după încheierea primei Conflagrații Mondiale, Sorge și-a consolidat cariera profesională. A studiat științele economice la Universitățile din Kiel, Berlin și Hamburg, obținând titlul de doctor în științe politice.
În acele vremuri post-război, radicalismul de toate culorile politice și orientările ideologice era principala caracteristică a eșichierului politic german.
Sorge, cu al său marxism extrem, s-a înscris imediat în rândurile proaspăt înființatului Partid Comunist German. Era anul 1921, an în care se căsătorește cu Christiane Gerlach, fiica doctorului Albert Kurt Gerlach, un comunist (culmea, bogat și înstărit) care-i fusese lui Sorge profesor de științe politice la Universitatea din Kiel.
Sorge era un bărbat deosebit de chipeș și șarmant, irezistibil pentru femei și admirat sau invidiat de bărbați. Calități foarte folositoare de altfel în viitoare sa carieră de agent de informații. Mai târziu, în memoriile sale, Christiane Gerlach scria că:
"A fost ceva de nedescris, un sentiment de neimaginat. După ce l-am văzut prima dată am rămas imobilizată, fără replică. Atunci, ceva s-a trezit în mine, și acel ceva este treaz și astăzi. Sorge emana o aură periculoasă, întunecată, inevitabilă, dar care mă atrăgea fără ca eu să doresc măcar să mă pot opune... "
Șarmul și personalitatea lui Sorge erau atât de cuceritoare, încât până și soțul de atunci al Christianei ajunsese să-l admire, acesta divorțând amiabil de soția sa, pe care aproape că i-a trimis-o în brațe. Căsnicia dintre Sorge și Christiane a durat doar câțiva ani, natura activităților sale de spionaj ducând la o inevitabilă despărțire.
Sorge continuă să lucreze ca jurnalist și profesor, până când, datorită vederilor sale, ajunge sa fie concediat. Nu se astâmpără și duce o furibundă propagandă de stânga în rândurile mai multor sindicate ale minerilor care lucrau în condiții dificile în minele de cărbuni din bazinul Ruhr.
Agitațiile sale politice stângiste l-au dus în cele din urmă la conflicte cu poliția germană - ocazie perfectă pentru un comunist convins ca el să se refugieze în Uniunea Sovietică, Ținutul Făgăduinței pentru un personaj ca Sorge.
Ajuns la Moscova, calitățile sale și inteligența nativă deosebită îl ajută să lucreze în cadrul Departamentului Informativ al Cominternului, organism care pe lângă funcția sa aparentă de liant între comunismul de la Kremlin și partidele comuniste din alte țări, era și o instituție de acoperire pentru serviciile secrete sovietice.
Acolo, Sorge a fost remarcat și imediat recrutat ca agent GRU al Armatei Roșii, iar în baza formației sale de ziarist și corespondent extern, a fost trimis în mai multe țări din Europa, pentru a testa posibilitatea dezvoltării unor partide comuniste locale.
În anul 1929 își începe munca pe teren ca ofițer de informații în cadrul forțelor armate.
Șefii săi din GRU îl trimit în China. În prealabil, fusese instruit în aspectele militar-politice ale noii sale poziții, precum și în însușirea principiilor contrabandei.
Se întoarece apoi în Germania natală cu misiunea de a termina orice legătură cu comuniștii germani, dar cu ordinul de a se înscrie în Partidul Național Socialist (Nazist).
Drept acoperire pentru activitățile sale, se angajează ca redactor la Deutsche Getreide-Zeitung, o publicație pe teme de agricultură.
Magnet constant pentru femei, sucește mințile unei tinere actrițe, Katia Maximova, cu care rămăne căsătorit trei ani, răstimp în care juna rusoaică suferă mult din cauza aventurilor amoroase ale năbădăiosului Sorge.
Acesta, între timp, își vede netulburat de treabă, trimițând informații valoroase Moscovei.
După cucerirea Manciuriei de către japonezi, petrecută între anii 1931-1932, Kremlinul se temea că agresiunea niponă se va îndrepta împotriva teritoriilor sovietice din Extremul Orient.
Noua misiune a lui Sorge consta în alcătuirea unei rețele de spioni în Japonia și descifrarea intențiilor nipone cu privire la Uniunea Sovietică.
Pentru a-și consolida acoperirea de jurnalist, Sorge se întoarce în Germania, unde un editor de la un cotidian central îl recomandă colonelului Eugen Ott, noul atașat militar al Germaniei la Tokio.
Sosește în capitala niponă în septembrie 1933, an în care urcă ierarhic în Partidul Nazist al lui Hitler. După acestă mișcare, obține acces nelimitat în lumea diplomației germane.
Așa a apărut pe scena spionajului internațional misteriosul domn Ramsay, numele de cod al lui Richard Sorge.
Sorge nu a pretins niciodată că ar fi fost un nazist fanatic. Era deranjat deseori atât de excesele naziștilor, cât mai ales de prostia crasă a unora din liderii acestei mișcări extremiste. Naziștilor nu le-a stârnit însă niciodată suspiciuni. Pentru ei, cineva care îndrăznea să vorbească atât de deschis și curajos despre problemele interne ale partidului nu putea fi decât un patriot adevărat și un activist serios. Un alt aspect al acoperirii perfecte a lui Sorge consta în renumele de personaj monden, celebru pentru bețiile crunte și aventurile sale cu frumusețile vremii. Un jurnalist american observa cum nu se poate mai bine că Sorge "crease intenționat impresia unui playboy, un plezirist clasic, de fapt alter-ego-ul perfect pentru un spion alert, atent, minuțios și, în consecință, extrem de periculos". În urma invitației colonelului Ott de a călători în Manciuria, Sorge scrie o serie de articole foarte apreciate la Berlin. Devine, așadar, cel mai de încredere consilier al lui Ott.
Câștigă încrederea lui Ott în asemenea grad, încât devine chiar amantul Helmei Ott, soția atașatului militar. Culmea, colonelul Ott se face că plouă, ignorând realitatea mai mult decât evidentă a relației dintre soția și consilierul său. Proaspătul amabasador german la Tokio aprecia foarte mult sfaturile și informațiile lui Sorge. Fire pragmatică, nu vroia să-și piardă prietenul și consilierul din cauza unei banale "infidelități indiscrete". Ott era, de fapt, într-atât de fascinat de personalitatea magnetică a consilierului său, încât deseori îl caracteriza pe Sorge cu un singur cuvânt: "der Unwiderstehliche"- Irezistibilul.
Acesta se căsătorește, la un moment dat, cu o frumusețe locală în vârstă de 26 ani, Hanako Ishii, chelneriță de meserie. A fost totuși cea mai îndelungată relație pe care Sorge a avut-o vreodată cu o femeie.
Misiunea sa nu era deloc atât pe idilică pe cât părea. Japonia era pe atunci un stat militaro-polițienesc, în cel mai strict sens al termenului, măsurile de securitate internă fiind de-a dreptul extreme. Toți rezidenții străini erau supravegheați permanent de către agenții Kempeitai - cumplita poliție militară niponă.
Din fericire pentru Sorge, calitățile sale deosebite, precum și faptul că agenții din subordinea sa aveau legături cu politicieni marcanți prin intermediul cărora aveau acces la informații secrete, l-au ținut o vreme în afara pericolului la care se supune voluntar orice agent secret în situația sa.
Lărgește rețeaua de informatări prin racolarea câtorva "piese grele", precum Branko Vukelic, un comunist iugoslav care lucra pentru o agenție franceză de știri; Max Clausen, comunist german cu excelente cunoștințe în domeniul comunicațiilor radio și - cea mai prețioasă piesă -, Hotsumi Ozaki, un influent jurnalist nipon, de asemenea cu vederi de stânga, foarte bun prieten cu prim-ministrul Fumimaro Konoe, având prin urmare acces la multe documente secrete, fotocopiate și remise lui Ramsay.
Personajul nostru lucra, în mod oficial, și ca agent al Abwehr-ului, folosindu-se de această trecere pentru a afla despre intențiile Berlinului față de Uniunea Sovietică.
În 1938, generalul Genrik Liușkov, șeful NKVD-ului (precursor al KGB-ului de mai târziu) din Extremul Orient sovietic, a dezertat, trecând granița în Manciuria ocupată și cerând azil politic în Japonia, pentru a evita sângeroasele epurări ale conducătorilor Armatei Roșii de care se făcea vinovat Stalin. Moscova era disperată să afle ce le-ar putea divulga generalul trădător japonezilor.
Germanii au trimis, de asemenea, un ofițer specializat la Tokio, pentru a face rost de informațiile remise de Liușkov. Sorge a reușit să copieze rapoartele secrete. Spre dispararea Moscovei, generalul dezertor dezvăluise secrete militare și chiar coduri. În urma informațiilor lui Sorge, Kremlinul a schimbat de urgență codurile militare. Șase săptămâni mai târziu, un conflict de graniță ruso-nipon a izbucnit în Manciuria. Hotsumi Ozaki a aflat că liderii militari niponi, preocupați de războiul din China, erau interesați ca acest conflict să nu degenereze într-o înfruntare majoră. Sorge a raportat.
Siguri pe ei, sovieticii au desfășurat numeroase trupe de în zonă. După două săptămâni de încleștări, culminate cu bătălia de la Lacul Khasan, Japonia a fost înfrântă, acceptând termenii impuși de Moscova. Aceeași dinamică a evenimentelor s-a repetat un an mai târziu, cu ocazia unui conflict spontan la granița Mongoliei cu China. Din nou Sorge a raportat că autoritățile nipone nu doreau ca conflictul să ia amploare, ceea ce i-a permis lui Stalin să administreze o înfrângere zdrobitoare forțelor japoneze în confruntarea de la Halhin Gol.
Concomitent, Sorge a informat Moscova despre intenția Japoniei de a atrage Germania nazistă într-o alianță militară anti-sovietică. Informația a contribuit din plin la decizia lui Stalin de a contraataca - diplomatic, de data acesta - prin semnarea cu Hitler a Pactului germano-sovietic de neagresiune. Într-o singură mișcare, datorată bineînțeles tot lui Sorge, Stalin a impulsionat, de fapt, războiul iminent dintre Germania, Marea Britanie și Franța, lăsând momentan Uniunea Sovietică neafectată de viitoarea conflagrație mondială. Cu toate acestea, cele mai mari servicii aduse de el URSS-ului abia urmau să vină.
A avertizat, printre altele, în premieră mondială, asupra atacului japonez împotriva bazelor navale americane de la Pearl Harbour.
Spre sfârșitul anului 1940, Sorge a primit informații asupra unor concentrări militare de trupe, de mare amploare, în apropierea granițelor URSS-ului. A avertizat imediat Moscova în privința unui posibil atac german. Fără răspuns.
În luna mai a anului următor, devine conștient de iminența Operațiunii Barbarossa (invadarea URSS de către Germania fascistă); aceasta a fost una dintre cele mai valoroase informații remise de agentul Ramsay. Primește mulțumiri, dar Moscova nu reacționează politic și militar. Stalin era convins și în al douăsprezecelea ceas că armata germană nu va ataca; în consecință, nu a luat nicio măsură, fapt care a produs mai tîrziu pagube enorme sovieticilor. Stalin credea de fapt că Japonia este principalul pericol. Încă de când niponii ocupaseră Manciuria, "Tătucul Națiunilor" credea că acesta era preludiul unei expansiuni în Siberia. Pe data de 20 iunie 1941, Sorge trimitea ultimul avertisment. Degeaba! Următoarele 5 luni au fost dezastruoase pentru URSS. Mașina de război germană a luat prin surprindere și a decimat Armata Roșie.
Tot Sorge a fost cel care a informat lumea, în premieră, despre intenția Japoniei de a declanșa confruntările din coloniile franceze, britanice și olandeze din Asia de Sud-Est.
În fața noianului de informații veridice primite, Stalin, care nici nu auzise de meritele și activitatea lui Sorge, nu este în stare de ceva mai bun decât de o declarație mitocănesc-batjocoritoare în stilul caracteristic celui mai mare tiran din istorie:
"Există un rahat de agent de al nostru care trăiește pe picior mare în Japonia. S-a ajuns. Cred că are bordeluri și fabrici. De ce să-l cred?"
La fel de incapabili și stupizi s-au dovedit a fi și șefii direcți ai lui Sorge care, în linia lui Stalin, raportau:
"Suspicios. Iar telegramele sale să fie considerate provocatoare. Nimic mai mult"...
Cu toate acestea, Sorge nu se dă bătut în fața prostiei incomensurabile a aparatcik-ilor de partid și își continuă misiunea la modul cel mai profesionist posibil. Într-un sfârșit, după atacarea Uniunii Sovietice de cătrre Hitler, Kremlinul își dă seama de greșelile de estimare în privința propriului său agent din Tokio.
Acesta trimite rapoarte Armatei Roșii prin care asigură că Japonia nu va ataca Uniunea Sovietică decât dacă Moscova va cădea, forțele din Kwantung vor fi de trei ori mai numeroase decât trupele sovietice dislocate în Siberia orientală, sau un război civil va izbucni în Siberia.
Informațiile de importanță majoră remise de Sorge cu privire la șansele infime ale unei agresiuni nipone în Siberia au stat, de fapt, la baza contraofensivei și înfrângerii naziștilor de către trupele sovietice. Informațiile sale au dus la transferul diviziilor sovietice din Asia pe frontul de Est din Europa.
Pe baza stenogramelor sale cruciale, mareșalul Jukov a chemat trupele siberiene spre capitală, în vederea întăririi apărării și a pregătirii contraofensivei.
Tot datorită lui, bătălia de la Stalingrad, punctul de cotitură care a înclinat balanța celui de al doilea Război Mondial, s-a încheiat cu victoria trupelor lui Jukov.
Sorge i-a transmis, apoi, acestuia informația că planurile nipone suferiseră o modificare. Și anume, japonezii vor ataca în Est doar după ce germanii vor cuceri orice oraș important de pe fluviul Volga, deoarece astfel se întrerupea aprovizionarea sovieticilor cu petrol din Baku și cu muniții și alimente trimise de Aliați pe ruta Golful Persic-Iran- Azerbaijan-Volga. În sfârșit, Stalin își dăduse seama, în ceasul al doisprezecelea, că "rahatul" din Japonia era probabil cartea câștigătoare a conflictului mondial. În următoarele două luni, 15 divizii de infanterie, 3 divizii de cazaci călări, 1.700 tancuri și 1.700 avioane de luptă au părăsit Siberia pentru Frontul de Est.
Poate că așa se explică dârzenia cu care trupele lui Jukov au opus formidabila rezistență în apărarea Stalingradului. Erau conștienți de importanța acestei bătălii, al cărei rezultat ar fi schimbat inevitabil lumea.
În cele din urmă, lăcomia și lipsa de scrupule a sovieticilor au dus la deconspirarea și arestarea celui mai important spion din cel de al doilea Război Mondial.
Datorită numărului foarte mare de mesaje cifrate trimise de Sorge și agenții săi, Serviciul de Contrainformații Radio din cadrul Kempeitai-ului le-a interceptat în cele din urmă și, prin goniometrie, a descoperit stația de radio clandestină.
Lovitura finală a venit în urma unei pure întâmplări. Poliția niponă a ridicat pentru interogatoriu o croitoreasă care fusese văzută în compania lui Yotoku Miyagi, un agent din subordinea lui Hotsumi Ozaki. Bătută, torturată și violată, biata croitoreasă a cedat și a recunoscut că fusese recrutată de Miyagi. Când zbirii din Kempeitai au intrat cu forța în camera unde locuia Miyagi, acesta, în spirit onorabil de adevărat samurai, a încercat să-și salveze colegii și superiorii, sărind de la fereastra camerei într-o încercare disperată de a se sinucide, știind că dacă era prins viu, va ceda în urma cumplitelor ședințe de tortură.
Din nefericire pentru el, căderea nu i-a fost fatală, suferind în schimb fracturi ale membrelor inferioare și ale bazinului. Târât, așa cum fusese găsit pe caldarâm, cu oasele sfărâmate, Miyagi are parte de torturi de coșmar, în urma cărora deconspiră natura de agenți comuniști a lui Ozaki și Sorge.
Sorge este arestat în luna octombrie 1941. După o săptămână de chinuri groaznice, capitulează în fața torționarilor, cu o singură condiție. Gentleman până la capăt, și nu playboy cum lăsase impresia tuturor, Richard Sorge le promite niponilor că le va da toate informațiile cu un plus de detalii, cu condiția ca aceștia să promită că Hanako Ishii, soția sa, precum și soțiile unor alți agenți, să fie lăsate în pace și să nu sufere nicio persecuție ulterioară. Oameni de cuvânt, șefii din Kempeitai acceptă.
Este încarcerat pentru următorii trei ani la închisoarea Sugamoto din Tokio. În săptămânile următoare arestării, este acuzat și condamnat pentru faptul că era un agent comunist ale cărui activități de spionaj duceau la subminarea conceptului de proprietate privată și încurajau uzurparea împăratului.
În septembrie 1943, este condamnat la moarte. Cu toate acestea Sorge era încrezător în privința viitorului său. Era sigur că nu va muri, deoarece știa că Moscova deținea mulți spioni niponi, iar el, marele spion, se vedea actor al unui troc în această direcție.
Nu a fost să fie așa. Multe țări nu își recunosc nici astăzi agenții deconspirați și prinși.
În plus, Sorge era persona non grata la Kremlin din mai multe motive, cele mai importante fiind acelea că avertizările sale repetate asupra unui atac german fuseseră luate în derâdere de Stalin. O realitate rușinoasă pe care sovieticii au încercat mulți ani să o ascundă.
Pe data de 7 noiembrie 1944, Sorge a fost spânzurat la Sugamo. În aceeași zi a fost spânzurat și Ozaki Hotsumi.
Fără ca Sorge să știe, soția sa din URSS, Katia Maximova, murise cu un an înaintea lui. Biata femeie fusese arestată de NKVD sub acuzația, evident falsă, că ar fi spionat pentru germani. Katia a murit de frig și foame într-unul din lagărele de exterminare care împânzeau Siberia. Singura ei "vină" fusese aceea că era soția unui om atât de inteligent și eficient precum Richard Sorge.
Niponii, pe de altă parte, și-au onorat promisiunea față de Sorge. Doamna Iishi a trăit în libertate în Tokio. La dorința ei, rămășitele lui Sorge au fost strămutate în anul 1949, din cimitirul închisorii, într-un cimitir civil.
După încheierea ostilităților în anul 1945, Leopold Trepper, un mare spion sovietic de origine evreiască, s-a întâlnit cu generalul Tominaga, conducătorul trupelor nipone din Manciuria. Trepper l-a întrebat pe general motivul pentru care Sorge a stat 3 ani în închisoare, nefiind schimbat cu alți spioni.
Răspunsul lui Tominaga este încă o dovadă asupra lașității și incompetenței sovieticilor:
"De trei ori am propus amabasadei sovietice ca Sorge să fie schimbat cu prizonieri japonezi. De trei ori am primit același răspuns: cetățeanul Sorge ne este complet necunoscut".
Așa a fost tratat de ai săi omul care a avertizat Uniunea Sovietică de atacul Germaniei, omul care a avertizat Kremlinul că Japonia nu va ataca URSS-ul, după cum credea Stalin în paranoia lui, permițând astfel strategilor sovietici să pună la cale contraofensiva care a schimbat cursul războiului.
Reabilitarea a venit, paradoxal, în urma unui film "capitalist".
În anul 1961, filmul francez Cine ești dumneata, domnule Sorge?, în regia lui Yves Ciampi, ajunge foarte po****r în Uniunea Sovietică.
Până și președintele de atunci, Nikita Hrușciov, vizionează filmul și, neavând habar de personajul real Sorge, întreabă conducerea KGB-ului de atunci dacă povestea era una reală.
Când faptele au fost confirmate, Hrușciov l-a decorat post-mortem pe Sorge cu cea mai înaltă distincție sovietică, titlul de Erou al Uniunii Sovietice.
Soția sa, Hanako Ishii (care a murit în anul 2000, la vârsta de 89 ani), a primit din acel moment o pensie permanentă din partea Uniunii Sovietice.
Până în prezent, cel mai mare spion al secolului a mai primit post mortem un monument în Baku, o duzină de alte decorații, au fost emise zeci de timbre poștale comemorative cu chipul său, iar o stradă din Moscova poartă numele său și în prezent.
Cel mai bun spion este acela care ofera informatii de calitate fara a fi prins. Asa ar putea suna crezul tuturor agentiilor secrete. Iar pentru a nu fi prins, poti fie sa te dovedesti extrem de abil, de bine camuflat, fie sa spionezi de la distanta, cu puterea mintii.
Echilibru la cald in Razboiul Rece
Sa stai, de pilda, intr-o incapere aflata la mii de kilometri de obiectivul vizat si sa-l cercetezi totusi din interior, sa 'pasesti' pe holurile celor mai bine pazite complexe militare si chiar sa patrunzi inauntrul fisetelor bine ferecate. Este oare posibil? CIA (Central Intelligence Agency - agentia de spionaj a SUA) a angajat, pe parcursul a 20 de ani, cheltuieli colosale pentru a afla raspunsul la aceasta intrebare. Aventura spionajului la distanta a inceput, pentru CIA, in 1972. In acel an, un fizician de la Institutul de Cercetare Stanford, dr. Hal Puthoff, a facut publice unele experimente ale sale, al caror subiect, un barbat, Ingo Swann, putea 'vedea' obiecte asezate in diferite ascunzatori. CIA se arata interesata de ceea ce mai apoi s-a numit, in cercurile de initiati, perceptie extrasenzoriala (PE) si mai ales de vederea la distanta (VD). O persoana capabila de VD putea descrie o locatie aflata la mii de kilometri departare. CIA a inceput sa aloce fonduri cercetarii avansate a fenomenului. Scopul era, desigur, acela de a folosi vederea la distanta in operatiunile de spionaj. Contextul politico-militar este extrem de important cand vine vorba despre implicarea CIA in studierea perceptiei extrasenzoriale. In anii '70 ai secolului trecut, in plin Razboi Rece, fiecare dintre cei doi mari - SUA si URSS - se straduia sa nu permita celuilalt obtinerea unui avantaj prea consistent in domeniul militar, iar spionajul era un factor-cheie in acest sens. Jocul marilor puteri consta in mentinerea echilibrului. Unei rachete ii corespundea o racheta, iar unui spion - un spion. Si chiar daca in unele zone balanta se inclina in avantajul uneia dintre parti, pe ansamblu functiona o severa regula a echilibrului. In 1970, a aparut in SUA o carte intitulata Descoperiri legate de psihic, in spatele Cortinei de Fier, in care autorii, Sheila Ostrander si Lynn Schroeder, aratau cum sovieticii recrutasera clarvazatori sau persoane cu abilitati psihice deosebite pentru a lucra in domeniile spionajului, contraspionajului si securitatii.
Preocuparea CIA pentru perceptia extrasenzoriala poate fi interpretata si ca un raspuns la actiunile pe acest plan ale URSS. Mai mult de 1.000 de laboratoare din SUA au fost implicate, pana in 1988, in studii privitoare la perceptia extrasenzoriala si la posibilitatea vederii la distanta. Cercetarile, conduse dupa toate rigorile stiintifice, isi propuneau sa inteleaga fenomenul in sine si modul in care acesta putea fi utilizat. S-a inceput cu experimente simple: subiectilor li s-a cerut sa spuna, de pilda, ce contine o cutie inchisa, asezata in fata lor. Rezultatul a fost mult peste media unei banale ghiciri. Mai spectaculoase s-au dovedit experimentele din cadrul proiectului SCANATE (abreviere de la SCANare dupa coordoNATE): subiectilor li se dadeau anumite coordonate - de exemplu latitudine si longitudine - si li se cerea sa descrie ce vad. Era vorba fie despre locatii ale autoritatilor americane (o cladire a unei agentii secrete), fie despre obiective militare sovietice aflate la mii de kilometri distanta. In descrierea obiectivului investigat, caruia nu-i cunosteau decat coordonatele geografice, doi subiecti ai cercetarii, spioni la distanta, au reusit prin cooperare, punand cap la cap ceea ce vedea fiecare, sa dezvaluie nu doar cum arata o anumita cladire, ci si coduri secrete sau ce scria pe anumite dosare incuiate in fisete. In iulie 1974, Pat Price, unul dintre subiectii cercetarilor americane asupra PE, a descris si a desenat ceea ce 'vazuse' la Semipalatinsk: instalatii dintr-un complex militar sovietic secret. Imaginile luate din satelit au aratat cat de aproape de realitate era descrierea facuta de Pat Price. Performanta lui a ramas una dintre probele cele mai puternice la dosarul reusitelor spionajului realizat prin perceptie extrasenzoriala. Americanii au dorit apoi sa stie daca prin VD puteau afla amanunte despre armele pregatite de sovietici. Spionii la distanta au descris un submarin al Armatei Rosii, care ulterior s-a dovedit a fi Taifun.
Sub semnul indoielii
Mai tarziu, cand spionajul clasic amercian a intrat in posesia unor detalii despre submarin, s-a constatat ca descrierea realizata prin perceptie extrasenzoriala fusese foarte aproape de adevar. Asadar, rezultatele cercetarilor pareau a demonstra ca fenomenul perceptiei extrasenzoriale nu era doar o banala operatiune de ghicire. Ipoteza stiintifica propusa pentru explicarea fenomenului PE a fost aceea ca persoanele capabile de VD intrau in contact telepatic cu o persoana care cunostea in detaliu locatia pusa sub observatie. Vederea la distanta presupunea, s-a spus, un emitator (cel care cunostea obiectivul) si un receptor aflat in laborator. Spionajul era posibil fara ca emitatorul sa stie ca gandurile ii erau citite. Studiile au semnalat insa si aspecte care erau in defavoarea folosirii VD in scopuri de spionaj: vederea unui spion la distanta nu era 100% corecta. Nici folosirea mai multor astfel de subiecti nu conducea la certitudinea ca obiectivul era riguros descris. De altfel, prin utilizarea VD, se obtineau informatii care, in majoritatea cazurilor, trebuiau interpretate de experti intr-ale spionajului. In plus, spionii la distanta aveau probleme in a vizualiza obiectivele aflate in miscare.
Asadar, era sau nu de folos in spionaj vederea la distanta? A fost pusa in discutie insasi oportunitatea continuarii cercetarilor. Doi savanti independenti, Jessica Utts, profesor de statistica la Universitatea din California, si Ray Hyman, psiholog la Universitatea din Oregon, au fost solicitati sa se pronunte asupra perceptiei extrasenzoriale si a capacitatii de a vedea la distanta pe baza cercetarilor efectuate pana in acel moment. Concluzia, cu care ambii s-au pus de acord, a fost ca in experimentele de laborator fusesera obtinute rezultate ce nu puteau fi puse pe seama intamplarii. Dar evaluatorii au avut opinii diferite in legatura cu demonstrarea existentei in sine a fenomenelor parapsihologice. Aceste controverse, mai degraba stiintifice, nu erau de natura sa preocupe prea mult CIA. Concluzia finala, insa, a fost grea ca o sentinta capitala: vederea la distanta, asa cum fusese ea studiata in experimentele de laborator, nu se dovedea operanta in actiunile de spionaj. Proiectele de utilizare a perceptiei extrasenzoriale in spionaj au fost abandonate oficial in anul 1988. De abia in 1995, CIA si-a recunoscut implicarea in aceste cercetari. Dar, in lipsa deschiderii oficiale a dosarelor, a ramas o simpla legenda folosirea psihospionajului pentru a-l localiza pe liderul libian Moammar El Khadhafi, pentru a gasi plutoniu in Coreea de Nord sau pentru a ajuta agentiile americane implicate in lupta contra traficului de droguri. Doar 270 de pagini de dosar au fost declasificate. Restul, pana la 80.000, sunt si astazi secrete. Profesorul Jessica Utts afirma ca ar fi util ca experimentele sa fie continuate, pentru a se stabili ferm coordonatele perceptiei extrasenzoriale si retetele dupa care poate fi folosita aceasta. Iar cele peste 79.000 de pagini de dosar tinute inca la secret constituie o serioasa baza de pornire pentru noi cercetari.
În 24 august 1865 s-a născut Ferdinand Viktor Adalbert Meinrad De Hohenzolern-Sigmaringen, rege al României (1914-1927), membru de onoare, protector și președinte de onoare al Academiei Române (d. 20 iulie 1927).
Comitatul Hohenzollern-Sigmaringen din fostul regat al Prusiei a dat istoriei numerosi regi si regine, care au domnit in diverse colturi ale Batranului Continent. Dintre acestia se detaseaza si figura de nobil german cu un aer de "dandy" a Printului Ferdinand, cel care avea sa devina, la varsta de 49 de ani, unul dintre cei mai iubiti regi ai Romaniei.
Nascut la data de 24 august 1865, Printul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele sau nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al Romaniei. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctura de familie avantajoasa, peste care s-a suprapus si importanta continuitatii statului roman sub forma de regat intr-un context politic international deosebit de instabil. La varsta de doar 19 ani, Printul Ferdinand a venit pentru prima oara in Romania, la acea data regatul roman fiind compus doar din provinciile istorice ale Modovei si Munteniei, unite la data de 24 ianuarie 1859 sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, primul si singurul domnitor autohton al Romaniei moderne.
Dupa scurta sa vizita in Romania, efectuata in anul 1884, Ferdinand decide sa se reintoarca in Germania pentru a-si termina studiile liceale si universitare. Anul 1893 il gaseste absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. In decursul aceluiasi an, pricipele Ferdinand se stabileste deja la Bucuresti pentru a-si indeplini atributiile de mostenitor al tronului Romaniei. Ferdinand devenise de fapt mostenitor al coroanei regale a Romaniei inca din anul 1888, dupa ce atat tatal, cat si fratele sau mai mare, renuntasera la tron. In acea perioada istorica, casa de Hohenzollern-Sigmaringen avea numeroase legaturi de sange cu celelalte monarhii importante din Europa. Varul primar al mamei lui Ferdinand era Tarul Ferdinand I al Bulgariei, devenit intre timp cel mai mare oponent al regatului roman condus de tizul si varul sau. Imparatul Francisc Joseph, conducator al Imperiului Austro-Ungar care cuprindea pe atunci provincia istorica romanesca a Transilvaniei, era de asemenea var primar cu bunica lui Ferdinand.
Odata sosit la Bucuresti, tanarul print german se declara cucerit de flora Romaniei, o adevarata provocare stiintifica pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu ramane insensibil nici la frumusetea proverbiala a romancelor. Nobilul prusac este cucerit de farmecul si distinctia poetei Elena Vacarescu, domnisoara de onoare a Reginei Elisabeta. Aventura celor doi idealisti a fost oprita brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit sa-si intrerupa relatia cu Elena Vacarescu la interventia si insistentele Consiliului de Ministri al Romaniei, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate casatori decat cu femei de sange regal. Ferdinand nu are incotro si pe data de 10 ianuarie 1893 se insoara cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decat verisoara sa de gradul trei.
Viitoarea regina Maria a Romaniei avea o descendenta ilustra, bunica sa fiind regina Victoria a Marii Britanii, iar varul sau primar era Tarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Regele Ferdinand si Regina Maria au avut impreuna 6 copii, trei fete si trei baieti. Cel mai mare dintre baieti a devenit urmatorul rege al Romaniei, Carol al II-lea. Gurile rele spun ca printul Mircea, care a murit la doar 4 ani, era de fapt copilul biologic al printului Barbu Stirbei, care ar fi avut o relatie ascunsa cu regina. Pentru a evita raspandirea scandalului, Ferdinand ar fi decis sa-l declare pe Mircea drept propriul sau fiu...
Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.
Carol s-a născut în Sigmaringen la 1839, fiind al doilea fiu al prințului Karl Anton si al principesei Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la școala de cadeți din Münster. În 1857 termină cursurile Școlii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofițer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, mai ales la asaltul citedelei Fredericia și al Dybbűl. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu aceasta. România era în acea perioada sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.A domnit 48 de ani pe tronul României fiind și cea mai lungă domnie din istoria statelor românești.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza țara era în plin haos. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Primul popas după intrarea lui în țară a fost la Drobeta Turnul Severin de unde a fost însoțit de Brăteanu pe ruta Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviste, drum cunoscut sub numele de ,,Drumul lui Carol' pînă la București. Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în București, iar la Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Și-a rostit jurământul în limba franceza: ,,Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile și integritatea teritorială". Carol rămîne cu titlul de domn pînă în 26 martie 1881 cînd este proclamat rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transforma, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Po****re Române în 1947.
Prima constituție
Parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Articolul 82 specifică: ,,Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe."
Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul ca din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.
A adus independența României față de Imperiul Otoman
Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca 'o persoană care își poartă coroana și în somn'. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față Imperiul Otoman, după un război intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Razboiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.
România 1878-1913
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol I ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii independenței. La negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat sudul Basarabiei, mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail. Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878, unde delegația română condusă de I.C. Bratianu a consfințit nu numai independența absolută a României față de ,,Sublima Poartă," dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturora, de la rege până la ultimul soldat. Independența a fost recunoscută după acceptarea ,,schimbului" de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care prevedea limitarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox. Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria. Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul pâna în martie. Rascoalele au fost reprimate în mod sângeros.
Carol I a murit subit
Domnia îndelungată a lui Carol Ia ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins de necesitatea intrării în război de partea Imperiului German.
Guvernul s-a opus însă cu vehemență dorinței regelui. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moarteala 10 octombrie 1914.
Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit, dar conform constituției aprobate de el, nu avea voie să-și ia de soție o femeie de origine română. În 1869 a plecat în Germania să-și caute o soție. La 3 noiembrie 1869 a luat-o de soție pe Elisabeta, prințesă de Wield. Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puțin potrivite, el fiind un bărbat rece și calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 dar care a decedat în martie 1874, de scarlatină. Relațiile din cuplu regal au fost destul de reci după pierderea unicului copil. Regina a fost cunoscută și sub pseudonimul literar, Carmen Sylva. A fost cea care a dat Bucureștiului supranumele de ,,micul Paris' al Balcanilor. Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca Prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol I, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunță la tronul țării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunță la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moștenitor al tronului și mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soția lui Carol, Elisabeta a încercat să-l influențeze pe prinț ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Pentru aaceastă inetrvenție, Elisabeta a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soție pe Maria.
Ferdinand este unul dintre cele mai importante capete încoronate care au stat pe tronul regatului României. Personalitatea sa este strîns legată de momentul Marii Uniri. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer dedicat românilor, sub cîrmuirea sa înregistrîndu-se cea mai infloritoare perioadă a statului românesc modern. Prințului Ferdinand avea să devină, la vîrsta de 49 de ani, unul dintre cei mai iubiți regi ai României. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanta continuității statului român sub formă de regat într-un context politic internațional deosebit de instabil. La varsta de doar 19 ani, Prințul Ferdinand a venit pentru prima oară în România, la acea dată regatul român fiind compus doar din provinciile istorice ale Modovei și Munteniei, unite la data de 24 ianuarie 1859 sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, primul și singurul domnitor autohton al României moderne. După scurta sa vizită în România, efectuată în anul 1884, Ferdinand decide să se reîntoarcă în Germania pentru a-și termina studiile liceale și universitare. Anul 1893 îl găsește absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig și Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tubingen. In decursul aceluiași an, pricipele Ferdinand se stabilește deja la București pentru a-și îndeplini atribuțiile de moștenitor al tronului României. În acea perioadă istorică, casa de Hohenzollern-Sigmaringen avea numeroase legături de sînge cu celelalte monarhii importante din Europa. Vărul primar al mamei lui Ferdinand era Țarul Ferdinand I al Bulgariei, devenit între timp cel mai mare oponent al regatului român condus de tizul și vărul său. Impăratul Francisc Joseph, conducător al Imperiului Austro-Ungar care cuprindea pe atunci provincia istorică românescă a Transilvaniei, era de asemenea văr primar cu bunica lui Ferdinand.
Tînărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevărată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nobilul prusac este cucerit de farmecul și distincția poetei Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a Reginei Elisabeta. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decît verișoara sa de gradul trei.
Viitoarea regină Maria a României avea o descendență ilustră, bunica sa fiind regina Victoria a Marii Britanii, iar vărul său primar era Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Regele Ferdinand și Regina Maria au avut impreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit următorul rege al României, Carol al II-lea. Gurile rele spun că prințul Mircea, care a murit la doar 4 ani, era de fapt copilul biologic al prințului Barbu Știrbei, care ar fi avut o relație ascunsă cu regina. Pentru a evita răspîndirea scandalului, Ferdinand ar fi decis să-l declare pe Mircea drept propriul său fiu.
Regele Ferdinand și Războiul
10 octombrie 1914 este data care a rămas în cronologia României drept momentul în care monarhia avea să se consolideze prin prezența celui de-al doilea rege al statului român modern. La vîrsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunînd jurămîntul solemn și luîndu-și în fața țării angajamentul că va fi un ,,bun român'. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează de bunăvoie ortodox pentru a fi în rînd cu țara și poporul său.
Istoria mai menționează că Regele Ferdinand avea să fie supranumit fie 'Lealul', fie 'Întregitorul'. Visul lui Ferdinand a fost acela de a crea România Mare prin alipirea Transilvaniei regatului român. Insă la acea dată Ardealul se afla sub stăpînire austro-ungară, acolo unde românii care erau cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori, nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului Război Mondial. Ferdinand a ales să acționeze în război de partea Antantei pe data de 14 august 1916, luptînd împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La aflarea veștii, familia sa din Germania l-a renegat la castelul Hohenzollernilor din Prusia, arborîndu-se în doliu stindardul heraldic al familiei. După intrarea în război, armata română, slab echipată și înarmată, a înregistrat pierderi uriașe, Puterile Centrale ocupînd Valahia și Dobrogea. Bucureștiul a fost ocupat de armatele germane în noiembrie 1916, Ferdinand și intregul guvern român fiind forțați să se refugieze la Iași. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au dat însă un alt curs primului Război Mondial. Eforturile românilor au dus la stoparea avansării germane în Moldova, armata germană suferind înfrîngeri dezastruoase. În momentul în care bolșevicii au pus mîna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii în 1918, România se afla înconjurată de armatele Puterilor Centrale.
Regatul României a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Cînd trupele Triplei Alianțe au avansat pe frontul din Salonic dezmembrînd armata bulgară, Romania a reintrat în război. Imperiile Rus și Austro-Ungar se dezintegrau. Avîntul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducînd la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia și Transilvania.
În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, de orientare conservatoare, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. A înfăptuit reforma agrară împărțind pămînt țăranilor, prioritate avînd veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării, atrăgîndu-și și renumele de ,,Rege al ,,țăranilor'. Pe plan personal însă regele s-a consfruntat cu mari probleme. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrîu, trăia o viață scandaloasă, căsătorindu-se, în 1918, la Odessa, clandestin cu Ioana ,,Zizi' Lambrino, cu care avea un copil nelegitim, pe Carol Mircea, născut în 1920. Prințul ajunge să se căsătorească apoi, în 1921, cu Elena, fiica Regelui Constantin al Greciei. Mariajul lor a fost grav afectat de o pasiune obsedantă pentru amanta sa, Elena Lupescu (Magda), cea cu care fuge la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, printul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormîntat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvolare nemaiîntîlnit pînă atunci. Agricultura era o forță, țara fiind supranumită ,,Grînarul Europei'. Se dezvolta comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume. Regele a dat mare importanță și culturii, devenind președinte și protector al Academiei Române din 1914 pînă la trecerea sa la cele veșnice.
Castelul Peleș, reședința de vară a regilor României Attachment 61933
Castelul Peleș din Sinaia a fost construit din dorința regelui Carol I ca reședință de vară pentru regii României
Arhitecții castelului au fost Johannes Schultz si Karel Liman, iar decoratori celebrii J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Berhard Ludwig din Viena.
Carol I a vizitat Sinaia în 1872 și a decis să cumpere un de 1000 de pogoane la Podul Neagului unde se hotărăște să înceapă construcția unui castel, lucrările începînd la 1873.
300 de muncitori au lucrat la castel, domnitorul supraveghind lucrările personal
Piatra de temelie se pune în 1875, sub care au fost îngropate zeci de monede de aur de 20 de lei, primele cu chipul lui Carol I.
În 1883 are loc inaugurarea ă Peleșului
A suferit numeroase modificări și extinderi, forma actuală rămînînd în 1914, anul morții lui Carol I.
Castelul are 160 de camere și mai multe intrări și scări interioare. Turnul central măsoară 66 de metri înălțime. Are și o sală de teatru, cu o mică scenă și 60 de locuri, plus loja regală. Încă din 1883, castelul are încălzire centrală.
Pe lângă castel au fost construite Pelișorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foișor, Grajdurile, Uzina Electrică și Vila Șipot.
A fost primul castel electrificat din Europa
La Peleș s-a născut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea, în 1921, la Foișor, s-a născut fiul său, regele Mihai I, în 1921, are loc nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea
Castelul va rămâne reședință a familiei regale până în 1948, când este confiscat de regimul comunist.
În 1953 Peleșul va deveni muzeu, dar putea fi vizitat încă din vremea regelui Carol I.
În 1990, și Pelișorul este deschis publicului spre vizitare.
Între 1875 și 1914 s-au cheltuit la Peleș peste 16 milioane de lei-aur.
După decembrie 1989, Castelul Peleș și Pelișorul au fost reintegrate în circuitul turistic.
În 2006, guvernul român a anunțat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de Româniacare a decis să păstreze în continuare calitatea de muzeu a castelului
Holul de Onoare este grandios, cu lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri și statuete, iar plafonul din sticlă este mobil acționat cu ajutorul unui motor electric sau printr-un sistem manual u Biblioteca regală are cărți rare, având coperți din piele și gravate cu litere de aur.
Sălile de arme, amenajate în perioada anilor 1903 - 1906, adăpostesc peste 4000 de piese europene și orientale din secolele XIV - XVII, cele mai prețioase fiind armurile germane din secolele XVI - XVII și o armură completă pentru cal și cavaler, unică în România.
Sala de muzică a devenit salon de serate muzicale la dorinta reginei Elisabeta. Mobilierul de aici a fost primit în dar de la maharajahul de Kapurtala.
Sala Florentina, denumita și Marele Salon, impresioneaza prin plafonul sculptat în lemn de tei, aurit, cele două mari candelabre și decorațiunile în stilul neorenașterii italiene.
Sala Maura este opera arhitectului Charles Lecompte du Nouy, având elemente hispano-maure, cu o fântână din marmură de Carrara, copie după o piesa din Cairo.
Sala de teatru are 60 de locuri și loja regala, fiind decorată în stilul Ludovic al XIV-lea.
Sala de Concerte de la etajul I, amenajata în 1906,are un clavecin executat la Anvers în 1621, un pian cu coadă verticală Bluthner și o orgă Rieger cu două claviaturi.
Apartamentul Imperial a fost amenajat tot în 1906 cu ocazia vizitei împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef I, invitat la aniversarea a 40 de ani de domnie ai regelui Carol I.
Alte săli sînt: Sala de Consilii, cabinetul de lucru, sufrageria, salonul Turcesc, dormitorul regal care este luminat de un candelabru din cristal de Boemia, are șapte terase decorate cu statui din piatră, fîntîni și vase de marmură de Carrara.
Vitraliile Castelului Peleș au fost cumpărate și montate între 1883 și 1914, cele mai multe fiind aduse din Elveția și Germania, piese datând din secolele XV si XVII.
Palatul Regal din București 627ist5.jpg
Pe Calea Victoriei la numerele 49-53 se găsește fostul centru al puterii din Regatul României, Palatul Regal care este mult mai cunoscut sub denumirea de Muzeul Național de Artă al României (MNAR).
Inițial a fost Casa Golescu sau Palatul Domnesc din București
Aici a locuit și domnitorul Alexandru Ioan Cuza pînă în 1866.
Carol Ide Hohenzollern a extins și modernizat casa Golescu, a construit prima instalație electrică de iluminat.
La nivelul anului 1906, construcția avea o dispunere spațială similară cu cea de astăzi, în forma de U.
In anul 1926, etajul superior al laturii centrale a Palatului este distrus de un incendiu
Regina Maria, soția Regelui Ferdinand, coordonează lucrările de refacere și restaurare.
Sub coordonarea lui Carol al II-lea, în anii '30, are loc remodelarea Palatului Regal, este extins, corpul central este refăcut, iar vechea casă Golescu este demolată pentru a se construi aripa Kretzulescu. Noul Palat, construit în stilul specific interbelic, cu fațada susținută de coloane are și spații pentru expunerea colecției de tablouri ale Coroanei.
În anii 1938-1940 se începe construirea aripii Știrbei Vodă a Palatului, care va fi și bombardată în aprilie 1944.
In primul an al Republicii (1948), sălile de recepție ale Palatului Regal trec în administrarea Consiliului de Miniștri (ulterior Consiliul de Stat), iar restul sălilor trec în folosința Ministerului Artei și Informațiilor, cu scopul de a deschide aici un muzeu.
Edificiul este redenumit, succesiv, Palatul Republicii și Palatul Consiliului de Stat.
Galeria națională este deschisă în anul 1950
In palat a fost ținut cîteva zile după moartea sa Gheorghe Gheorghiu-Dej
A fost avariat grav în timpul evenimentelor din decembrie 1989, multe exponate fiind distruse în urma incendiilor. Fatada a fost ciuruită de gloanțe, iar geamurile sparte.
Lucrările de restaurare au început de-abia la finalul anilor '90, iar din 2000 au fost redeschise pe rînd galeriile. Astăzi, Palatul Regal este muzeu, dar nu toate spațiile se pot vizita. În Sala Tronului se pot organiza nunți.
În anul 1679 domnul Șerban Cantacuzino a ridicat pe dealul Cotrocenilor o mănăstire. Opera lui Șerban Cantacuzino a fost continuată de Constantin Brâncoveanu, care a poposit adeseori la mănăstire.
În 1862 Alexandru Ioan Cuza a hotărât să utilizeze Mănăstirea Cotroceni ca reședință domnească de vară.
La începutul domniei, Principele Carol I al României primește ca reședință de vară vechile case domnești de la Cotroceni. Carol I construiește în incinta mănăstirii un palat, în folosința moștenitorilor coroanei, care să-i servească drept reședinta oficială în București. Planurile edificiului au fost realizate de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic venețian. În mai 1883 se deschide Guvernului un credit de 1 700 000 de lei pentru dărâmarea vechilor case domnești și construirea palatului de la Cotroceni. Construcția a început în anul 1888. Mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a reconceput aripa nordică în stil național romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra și două foișoare cu coloane, dintre care unul era replica faimosului foișor de la mânăstirea Hurez.
Principesa Maria și principele Ferdinand s-au mutat la Cotroceni în martie 1896.
Între anii 1949 - 1976 Palatul Cotroceni a devenit Palatul Pionierilor.
Avariat în timpul cutremurului din 1977, lucrările de restaurare au durat aproximativ 10 ani, fiind coordonate de arhitectul Nicolae Vladescu.
În anul 1984, la ordinul președintelui Nicolae Ceaușescu a fost demolată biserica mănăstirii, ridicata de Serban Cantacuzino.
Palatul Cotroceni a devenit după 1989 reședinta oficială a Președintelui României.
Ansamblul Cotroceni este un caz unic în cuprinsul urbei bucureștene în ceea ce privește multitudinea părților sale componente, variate din punct de vedere al funcționalității și destinației.
La Cotroceni au avut loc numeroase evenimente istorice. În 1821, aici a fost centrul revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. A fost reședință pentru Alexandru Ioan Cuza. În 1916, aici s-a hotărât părăsirea neutralității și alăturarea României grupului de state care formau Antanta (Franța, Rusia, Marea Britanie). În anul 1918 aici s-a semnat - cu Puterile Centrale - tratatul cunoscut sub numele de Pacea de la București. Anul 1930 aici revine Carol al II-lea ca rege.
Cotroceni este singura reședință din întreg teritoriul românesc care a cunoscut folosința cea mai îndelungată, de la sfârșitul secolului al XVII-lea și până în prezent.
Reply With Quote