Jucătorul de tenis luptând cu demonii interiori
Nu de puține ori remarcăm anumite ciudățenii la jucătorii de tenis. Aceste ciudățenii sunt diferite superstiții, obiceiuri sau nevoia de a vorbi singur.
Aproape la fiecare meci se întâmplă ca un jucător să vină cu foarte mare încredere la fileu și să lovească mingea cu forță maximă pentru ca aceasta să ajungă într-un loc nedorit. Imediat dupa acel moment jucătorul se ceartă pe sine pentru greșeala făcută, cu voce tare. Acest lucru se întâmplă cel mai adesea la fete. Manifestări precum actul de a vorbi “singur” pot părea neobișnuite dar au devenit familiare și sunt acceptate ca necesare. Practic prin verbalizare se consumă greșeala și asta ajută la uitarea ei. Este practic cum spunea Jung necesitatea de a afișa în vitrină numai ceea ce dorim să vadă cei din jur și ascunderea în “umbră” a lucrurilor pe care nu dorim ca cei din jur să le vadă. Este acea persona care trebuie să funcționeze în jocul si personalitatea unui sportiv. Mai exact este necesar ca trăirile sa fie astfel controlate încat loviturile proaste să fie cenzurate spre binele jocului. Există momente în care jucătorul de tenis se lasă cuprins de o euforie copilărească de a lovi mingea cu plăcerea nevinovată și dezinteresată caracteristică jocului copilăriei. Evident asta e o accepțiune freudiană a situației respective și totuși undeva în ochii jucătorului poate fi zărită o privire, o uitătura copilărească reprimată de regulile impuse de joc și mai ales de miza jocului. Jucătorul trebuie să-și manipuleze conștientul pentru a realiza un obiectiv. Astfel intră într-o luptă cu sine. De-a lungul carierei se poate constata o transformare a personalității jucătorului. Jucătorul sufera cele mai mari transformări la nivel psihic acolo unde învață să facă față unei situații dificile chiar și atunci când nu are cele mai bune lovituri la el. Învață să-și controleze trăirile interioare și să le țină în frâu. Multă lume îl privește pe Roger Federer cu impresia că el e un jucator care este calmul imperturbabil in carne și oase asemeni unui zeu. De multe ori problemele interioare ale lui Federer au ieșit la suprafață chiar dacă acest lucru nu s-a întâmplat într-un mod exagerat care să fie bătător la ochi. Federer are marele merit de a fi capabil să-și refuleze foarte bine trăirile, să le înăbușe vocea și să le arunce într-un abis întunecat al uitării. Cel mai întunecat moment din istoria recentă a lui Federer a fost cel de la Wimbledon de anul trecut când a pierdut în fața lui Nadal. Atunci Federer s-a retras pe o insula din apropiere și s-a închis complet față de lumea exterioară. Federer a fost devastat după acel moment. Deși își controlează și își cenzurează foarte bine trăirile, tensiunile interioare ale lui Federer izbucnesc însă de multe ori la finalul turneului atunci când indiferent dacă el caștigă sau pierde el nu se mai poate opri din plâns. Am văzut asta la Australian Open când a pierdut în fața lui Nadal, am văzut asta la Roland Garros când a câștigat și din nou nu se mai putea opri din plâns. El își refulează undeva în subconștient toate trăirile, le cenzurează foarte bine pentru ca ele să izbucnească la final. Atunci când ele izbucnesc însă Federer nu mai poate să le controleze sub nici o formă. Spre deosebire de Federer alți jucători aleg să-și consume trăirile din timpul meciului pe teren și nu să le refuleze. Spre exemplu Dinara și Marat Safin sunt două persoane care consumă toată energia negativă pe teren într-un mod de multe ori violent. Este binecunoscut “talentul” lui Marat de a rupe rachete aproape la fiecare meci. Izbucnirile Dinarei cu strigăte și țipete, aruncarea rachetei și alte gesturi care aduc o descărcare nervoasă sunt binecunoscute și ele. Dintre toate însă cel mai intrigant gest este felul în care Nadal își trage pantalonii. Foarte multă lume se întreabă de ce face acest lucru și de ce nu renunță la acest gest. Deasemenea superstiția lui legată de aranjarea sticlelor cu apă este un alt aspect interesat, urmărit adesea de camerele de filmat. În ce privește modul de a-și trage pantalonii tind să cred că explicația poate fi găsită în zona tabu-ului lui Freud. În lucrarea Totem și tabu Freud dezvoltă o teorie asupra tabu-ului. Concluzia lui este aceea că tabu-ul este ceva dezirabil. Totodata tabu-ul este oarecum o nevroza, un conflict psihic pentru că a impune un tabu înseamnă a renunța la ceva dezirabil. Atitudinea ambivalentă (conflictul dintre dorinta de a incalca tabu-ul si frica de a-l încălca) este cea care poate fi folosită pentru a explica acel gest atât de controversat al lui Nadal. Nadal este tipul băiatului de la țară, al băiatului din provincie care înfruntă mulțimea societății educate de la oraș. Gestul de a trage pantalonii așa cum o face el este un gest tabu. Este un gest pe care un copil educat nu îl face. Făcând acest gest Nadal își înfruntă inhibițiile pe care publicul i le poate induce. Trecând de bariera acestui tabu el nu mai are nimic de pierdut față de public și a eliminat orice inhibiție care ar putea fi transmisă de public. Își învinge atât teama de tabu și își împlinește în același timp dorința de a încălca acest tabu, atinge împlinirea atitudinii ambivalente. Astfel el se poate concentra la joc, poate uita de glasul mulțimii și poate depăși complexul de inferioritate care ar putea exista în cazul băiatului de la țară care se află în fața societății pretențioase de la oraș. Practic în acest mod sfidează mulțimea și reușește astfel să-și înfrunte propriile complexe. Aceasta este însă doar o teorie. Evident ar fi interesant un interviu cu Nadal pe această tema în cazul în care el ar accepta să vorbească despre asta și să dezvăluie adevărata semnificație a gestului său. Tiparul superstiției de a nu călca pe linie este unul mai vechi și care de altfel se regăsește și în alte sporturi și înclin să cred că are de-a face cu subconștientul colectiv al lui Jung. Modul cel mai des întâlnit însă de a regla conflictul interior este discuția cu sine. Se pare că este și cel mai eficient și mai universal mod din perspectiva faptului că este dealtfel și cel mai folosit. Acest mod în care de multe ori jucătorul execută o lovitură imaginară pentru a-și arăta sieși cum trebuie executată o anumită lovitură aduce de multe ori liniște în mintea jucătorului și ajută la alungare energiilor negative. Aduce o descărcare necesară care altfel ar inhiba tot jocul ulterior al jucătorului. Sunt câțiva jucători care ar fi interesant de urmărit în evoluția gesturilor lor. Mai interesante decat gesturile în sine ar fi evoluția acestor gesturi în timp, modul în care acestea evoluează și se maturizează în vocabularul de gesturi ale unui jucător. Este interesant de observat faptul că unele gesturi dispar sau se modifică semnificativ după un anumit timp iar altele se accentuează. Sunt detalii care pot ilustra cel mai bine maturizarea jucătorului de tenis. Practic cel mai dificil adversar al unui jucător de tenis este el însuși. Cheia succesului în cazul unui jucător de tenis rămâne dictonul: “Cunoaște-te pe tine însuți”.
Un exemplu în ce privește demonii interiori îl avem și în interviurile oferite de Svetlana Kuznetsova după cucerirea titlului la Roland Garros. În unele interviuri ea mărturisea că a avut momente în care se gândea să renunțe la tenis și a cerut sfaturi lui Roger Federer și lui Marat Safin. Când a decis să se întoarcă în Rusia, Svetlana a traversat o perioadă dificilă în care nu știa dacă întoarcerea în Rusia va fi o decizie corectă sau greșită. Avea nevoie de un sfat și după cum spune ea, a cerut acel sfat lui Roger Federer. Se pare că Roger a știut să-i dea sfatul potrivit în cadrul conversației pe care cei doi au avut-o în Beijing și Svetlana ii este recunoscătoare. Să nu uităm că atunci când lui Roger i s-a cerut să aleagă o jucătoare preferată din circuitul feminin el a ales-o pe Svetlana. Apoi Svetlana a mai vorbit despre un moment în care se gandea să renunțe la tenis și a vorbit despre acest lucru cu Marat Safin care i-a dat și el un sfat foarte bun . Se pare că demonii interiori ai unui jucător de tenis sunt foarte puternici și într-adevăr cine se învinge pe sine este cu adevărat un om puternic. În acest moment cred că Safina este jucătoarea care duce cea mai grea luptă cu demonii interiori. Toată lumea contestă poziția ei de lideră mondială și vorbește despre incapacitatea ei de a cuceri un trofeu de Grand Slam. Pentru cariera ei este foarte important modul în care va reuși să-și controleze trăirile la următorul turneu de Grand Slam. În cazul în care va cristaliza un complex ea ar putea intra pe o panta descendentă care i-ar putea ruina întreaga carieră.
Evident ar fi foarte multe de scris despre vocabularul de gesturi si despre demonii interiori ai unui jucător de tenis și ai unui sportiv în general dar nu cred că acesta este locul potrivit să desfășurăm un text de o asemenea întindere. Avem deja un text enorm care pune la încercare răbdarea oricărui cititor. Chiar mă întreb dacă cineva va citi acest text în întregime