Baga ochiul - revista presei

[miril]

Tom a reactionat mai mult ca sigur la picatura...chinezeasca. Altfel, normal, presa trebuie sa reactioneze cand este vorba de presedinte, care de cand s-a inscaunat a facut un singur lucru de nota zece, batul printre uluci. El este cel care s-a pus singur in centrul atentiei sau presa trebuie sa actioneze numai la baia de multime ca sa-i slavesca po****ritatea? In rest, cum am mai zis, toti o apa si-un pamant, in frunte cu Basescu.

[miril]

Despre ceva drag si dureros in acelasi timp, mie si lui Krap si probabil si altor progresisti:

Turul Frantei, mort de supradoza Cosmin Popan Cotidianul

Veche din 1903, cursa ciclista e singurul sport care are curajul sa lupte pe fata cu dopajul. Riscul e sa moara.

E greu de vorbit sau de scris despre un sport vazut doar pe Eurosport, cu o monotonie a pedalelor pe sosele fara gropi, pe care nu o intelegi decit daca ai rabdare sa decriptezi strategiile echipelor, culorile tricourilor sau rolul fiecarui ciclist. E greu de explicat de ce acum in Turul Frantei se produce un fenoment unic, pe care nici un sport nu-l cunoaste si nici nu lasa impresia ca doreste sa-l cunoasca. Astazi sportul produce recorduri pentru ca tace si se dopeaza sirguincios. I se organizeaza campionate mondiale si olimpiade ale unei taceri sfidatoare, din care razbat cazuri izolate de doze ce depasesc normele inscrise in tabele.

Cind aflam despre desele descalecari de pe bicicleta ale unor rutieri cu prea multa hemoglobina in ei, prima reactie este sa ridicam bolovanul si sa dam in tot ce inseamna Turul Frantei, ca sa ne intoarcem la pasiuni mai putin scandaloase si care stiu sa ne minta mai frumos. E o ipocrizie, chiar si atunci cind invocam ca noi judecam mai la rece decit francezii care sint prea ombilical legati, financiar sau sentimental, de cursa mitica. Cel mai corect e, zic eu, sa privim cu curaj o exorcizare in direct.

Turul Frantei lupta de 40 de ani, de la moartea primului dopat pe serpentinele lui Mont Ventoux, cu un flagel asa cum nici o alta disciplina sportiva nu o face. Luate la puricat, clasamentele din ultimii zece ani ale competitiei arata ca un cascaval gaurit din care au fost eliminati toti cei prinsi. Nici o alta disciplina nu are atitia deconspirati. Ciclismul e cel mai dificil dintre sporturi, iar asta explica tentatia, precum si recolta mult mai substantiale decit in alta parte. Decizia de a pune insa bete in roate e mai asumata decit oriunde.

Am fost anul trecut cam pe vremea asta in Pirinei ca sa-l vad pe Jan Ullrich, depistat pozitiv cu putin timp inainte sa-mi iau biletul de avion. Tensiunea in pluton era extrema dupa un intreg scandal de dopaj, care a triat in 2006 mai tare ca oricind printre favoriti. Printre participanti - ciclisti, antrenori, sau mass-media - subiectul nu era tabu. Azi taberele au devenit si mai antagoniste: curatii si dopatii. Primii nu vor sa pedaleze alaturi de cei cu musca pe caciula si spun ca i-ar pocni pe colegii trisori. Ciclismul are cancer. Vestea buna e totusi ca metodele de lupta cu boala au devenit si ele extreme.

[miril]

Vive Le Tour, pour l'eternite!

http://www.youtube.com/watch?v=sQz-C...elated&search=

[Bancaru]

O zi in lumea reclamelor
Adrian Georgescu: "Te trezesti cu o durere de cap cumplita".

Asezat pe pat, un dentist de la Asociatia Stomatologilor iti recomanda o periuta cu vibratii si o pasta care scade cu 120 la suta riscul aparitiei durerilor de dinti, a placii bacteriene si a cariilor. Dar tu nu vrei un periaj racoros si cu prospetimea unei cascade, ci sa ajungi mai repede la dulapiorul din baie. Acolo, un tip cu spuma pe fata te intreaba daca nu vrei sa ai parte de cel mai neted barbierit, gratie sistemului cu 11 lamele inteligente, care se muleaza perfect pe obraz.

La naiba!, dulapiorul e plin de creme cu coenzima Q10 si antiriduri-minune. Alergi spre bucatarie, unde maica-ta ii explica sotiei tale ce inseamna albul cel mai alb cu aroma de levantica. Nu te aud, iar personajul de desen animat care face curat de zor te da afara.

Un miros de cafea te cheama spre o usa vecina. O zana iti deschide, te invita inauntru si-ti intinde o ceasca. Poarta pantaloni albi, e sprintena ca o caprioara si spune ca se simte curata si uscata. Dar, la naiba!, cafeaua are un efect purgativ, asa ca ai nevoie la toaleta. Nici nu tragi bine apa, ca odorizantul umple camera cu gigantice flori de camp, iar o rata intr-un aeroplan incepe sa dea ture prin aer.

O iei la goana pe scari spre serviciu, printre oamenii cu capete de leopard, masinile care zboara legate de baloane si cele care se transforma in roboti dansatori. Se aud zeci de voci care sustin ca produsele lor iau durerea de cap pe loc. Pentru ca nu stii pe care s-o alegi, nu alegi.

La serviciu nu te poti concentra deloc, din cauza unei colege, care, de cate ori ia o lingurita de iaurt, toata lumea incepe sa cante si sa danseze. Asa ca iesi la un fotbal cu grupul tau de prieteni. Nu apuci sa dai un sut in minge ca apare Razvan Lucescu plimbandu-si cainele si incepe sa dea sfaturi. Mergeti cu totii la o bere, plini de-o veselie tampa si fara rost. In carciuma, un tip bea bere cu un cerb si, bineinteles, toata lumea rade, canta si danseaza. Se aud zeci de voci care sustin ca bautura lor e cea mai buna. Pentru ca nu stii pe care s-o alegi, le alegi pe toate.

A doua zi, te trezesti cu o durere de cap cumplita

www.evz.ro

[miril]

http://www.realitatea.net/playlive2....a%20pensionari

[krapulax]

Din ciclul „Salvaţi Vama Veche“, „Salvaţi Delta Dunării“ şi alte frumuseţi ale patriei face parte, mai nou, şi „Salvaţi Piaţa Obor“. Am primit un fluturaş în cutia poştală care mă anunţa pe un ton tragic că acolo este „teroare şi disperare“, deoarece primarul sectorului 2, Neculai Onţanu, a decis să demoleze piaţa, „obiectiv de interes naţional“, şi să construiască un mall. Cei care au lansat apelul către po****ţie fac parte din Asociaţia Frontului Negustoresc Obor (fondată în 1928). E drept că nu mă duc în piaţă din 1928 toamna, ca alţii, dar n-am observat pe-acolo nici un fel de bresle negustoreşti, ci doar şlapi turceşti, grătare cu mici, tarabe cu varză murată ce-ţi mută nasul din loc şi ţigănci cu ghiocul. Dacă ăsta e comerţul „istoric“ ce ar trebui salvat, prefer să ronţăi floricele într-un nou cinema multiplex.

din dilema.

[miril]

Concluzia, sa se construiasca un mall, primesc, dar sa se pastreze izul istoric, si anume prin...partile esentiale. Se stiu ele, care.

[miril]

Iti cunosti cainii?

Îţi cunoşti câinele? Raluca Grintescu JN

ANIMALELE - comunică pe aceeaşi "frecvenţă" cu noi

Asemeni oamenilor, câinii utilizează un sistem propriu de comunicare. Majoritatea mişcărilor şi a posturilor reprezintă o sursă de informaţii, adevărate barometre ce reflectă stările sufleteşti şi intenţiile prietenilor noştri, câinii.

Câinii, ca şi multe alte fiinţe umane, comunică prin anumite semne, iar mesajul este amplificat de expresia facială sau de mişcările corpului. Urmăreşte-i sprâncenele! De multe ori nu-i auzim "vorbind" pentru că suntem prea ocupaţi să le observăm mişcările. Când animalul de companie se uită insistent la tine, iar ochii încep să-i clipească dintr-odată, atunci el îţi spune că vrea ceva: "Hai să ne jucăm!", "vino după mine, vreau să-ţi arăt ceva", "vreau la pipi" – bineînţeles, fiecare câine cu personalitatea sa!

ÎNDRĂZNEALĂ. Câteodată, îţi aruncă o privire cu colţul ochiului, cască zgomotos şi se pune cu botul pe labe – un semn clar că este plictisit şi vrea să-i acorzi atenţie. Nu altcineva, ci tu! Limbajul semnelor este câteodată exteriorizat cu îndrăzneală. Unii câini îşi pun lăbuţa pe piciorul sau braţul tău, iar în cazul în care nu obţin ce vor apasă uşor. Trebuie doar să vezi în ce direcţie se uită ca să-ţi dai seama ce doresc: uşa, vasul gol de apă, cutia cu mâncare... Dacă totuşi insistă, atunci ei anunţă o urgenţă. Nu vă lăsaţi păcăliţi de mişcările cozii! În general, un câine dă din coadă când este bucuros, însă trebuie să fiţi atenţi la modul în care o fac. Când gestul este însoţit şi de mişcarea întregului corp, înseamnă că este fericit sau emoţionat. Când mişcările cozii sunt scurte şi rapide, este semn de agresiune, teamă sau o întâlnire cu un alt câine. Nu întotdeauna mesajele pe care doresc să ni le comunice câinii sunt lipsite de intenţii agresive... Spre exemplu, un câine care are labele uşor flexate, urechile lăsate înapoi, capul retras între umeri, ochii semi-închişi şi, eventual, pielea uşor încreţită pe frunte, ne transmite un mesaj la fel de clar: posibilitatea declanşării unui iminent atac.

SEMNALE. În funcţie de imaginaţia şi expresivitatea câinelui, la aceste semnale se pot adăuga şi gesturi extrem de convingătoare. Uneori putem vedea câinele cum ne aduce castronul de apă gol şi îl depune semnificativ la picioarele noastre. Dar, de cele mai multe ori, limbajul câinelui rămâne o enigmă pentru stăpân. În concluzie, toţi proprietarii de câini trebuie să-şi amintească de faptul că prietenii noştri necuvântători au ceva de spus şi doresc să se facă înţeleşi. Depinde numai de noi dacă vom încerca să comunicăm pe aceeaşi "frecvenţă" cu ei.

[miril]

Välkommen till Stockholm! Sunteti bine veniti!

Capitala Suediei, „Veneţia Nordului“ Nicolae Leahu Adevarul

Canalele se întretaie într-o reţea ... Oraşul Stockholm se întinde pe 14 insule legate între ele de nenumărate poduri

Când ajungi în Stockholm, pe lângă curăţenia şi luminozitatea oraşului, frumuseţea deloc exagerată a blondelor "originale" – care râd inocent la un simplu gest – te frapează politeţea locuitorilor. Şi splendoarea unui loc brăzdat de ape.

Canalele ce despart insulele – peste 20.000 la număr, din care doar 14 sunt locuite - formează adevărate bulevarde lacustre. Cu o apă atât de curată! Dincolo de ABBA, de Ingrid şi Ingmar Bergman, de Alfred Nobel, Stockholm este o splendoare a arhitecturii nordice, desăvârşită de natură. Aşezat pe coasta estică a Suediei, acolo unde apele lacului Malaren se îngemănează cu cele ale Mării Baltice, acoperă un imens arhipelag.

Legătura între cartierele-insule se face prin intermediul a nu mai puţin de 50 de poduri. „Oraşul dintre poduri" Insula Djurgarden era, încă din secolul al XVI-lea, o superbă grădină, parc rezervat numai membrilor familiei regale, ce oferă şi în prezent o oază de linişte pentru localnici şi turişti. În zonă se păstrează superba reşedinţă a celui care a fost fratele regelui Gustav al V-lea, prinţul Eugen, un talentat pictor peisagist din prima jumătate a veacului XX.

Una dintre atracţiile oraşului o reprezintă însă Vasa, corabia uriaşă. Gigantica carcasă a corabiei de război, cu acelaşi nume, construită în vremea regelui Gustav Adolf, dar eşuată în ziua lansării din anul 1628 şi ranfluată abia 333 de ani mai târziu, în 1961, a fost restaurată şi transformată într-un muzeu, ce cuprinde şi sutele de mărfuri descoperite în compartimentele sale.

Oriunde te îndrepţi, Stockholmul tentacular te surprinde cu noi şi noi canale străbătute de vaporaşe şi bărci. Toate construcţiile sunt legate de apa care dă esenţa unui oraş ideal. Palatul regal, Opera, „Grand Hotel", toate se reflectă în canalele întortocheate.

Pe un istm al Insulei Kungsholmen, pe malul Golfului Riddarfjarden, se află primăria oraşului, una dintre cele mai impunătoare clădiri ale capitalei suedeze şi locul unde se desfăşoară ceremoniile decernărilor premiilor Nobel. Partea vestică a oraşului este numită de către suedezi „oraşul dintre poduri".

Aici, pe cele trei insule (Stadsholmen, Riddarholmen şi Hegeandsholmen) se conservă nucleul oraşului medieval. În cartierul insulei Gamla Stan se află oraşul vechi, „ţesut" din zeci de străduţe vechi, case din secolul al XIII-lea şi piaţete, pline de magazine cu suvenire sau mici berării, cafenele şi taverne unde se mănâncă o delicatesă locală, peşti afumaţi cu dulceaţă de agrişe.

Palatul regal (Kungliga Slottet - cea mai mare reşedinţă regală din lume), Drottningholm – reşedinţa regală ce adăposteşte şi unul dintre cele mai bine conservate teatre ale secolului al XVIII-lea, Biserica Cavalerilor, Catedrala, Casa nobililor (Riddarhuset, sec. al XVII-lea), Parlamentul, Universitatea, Skansen – muzeu în aer liber, unde sunt expuse case suedeze vechi, Nordiska Museet - unde veţi găsi tradiţii şi obiceiuri ale poporului suedez – sau Turnul Kaknas TV, de 155 de metri înălţime, sunt doar câteva dintre punctele ce merită amintite pentru cei care vor să viziteze Stockholm.

Ponturi

-Pentru cumpărături, cel mai important este cartierul SoFo (South of Folkungagatan) de pe insula Sodermalm;

-Cea mai mare zonă comercială din oraş se întinde de la Hotorget până la Gamla Stan, via Drottninggatan, şi de la Hamngatan, Kungsgatan şi Biblioteksgatan. Orele de lucru sunt între 10:00 AM şi 06:00 PM
(luni – vineri), şi 10:00 AM-03:00 PM sâmbăta;

-Birourile de schimb valutar oferă, de obicei, un curs de schimb mult mai bun decât băncile sau hotelurile;

-În pizzerii, salatele sunt gratuite şi la alegere, iar împreună cu o bere costă aproximativ 10 euro.

[miril]

Daca am fi avut mai multi ca el Romania ar fi aratat astazi altfel:

Inchisoarea lui Steinhardt Florentina Ciuverca Ev Z

Dosarul de penitenciar arata ca temnita i-a scurtat viata. Ieri ar fi trecut de 95 de ani.

Fericirea pe care a cunoscut-o Nicolae Steinhardt in celula, descrisa in celebrul „Jurnalul fericirii”, pare cu atat mai paradoxala cu cat datele seci, medicale si consemnarile oficiale din inchisoare o contrazic.

Filele din dosarul sau de penitenciar, Fond Penal 336 A.C.N.S.A.S, studiat pentru prima data de cercetatoarea Ioana Diaconescu si consemnat intr-un numar al „Romaniei literare”, arata ca Steinhardt era silit sa lucreze aproape muribund. „Apuca 95 de ani daca nu ar fi capatat atatea boli in inchisoare si nu i s-ar fi agravat altele. Cea mai grava a fost tuberculoza intestinala, care l-a chinuit pe patul mortii, in 1989”, explica cercetatoarea.

De sapte ani, in memoria lui si in preajma zilei sale de nastere, la Manastirea Rohia au loc Zilele Culturale Nicolae Steinhardt, care se incheie astazi. Ieri, la mormantul scriitorului-monah de la Rohia s-a tinut o slujba de pomenire.

„Element dusmanos”

Pe 29 iulie 1912, viitorul „element dusmanos al tarii” se naste in Pantelimon intr-o familie evreiasca. Tatal, Oscar Steinhardt, inginer si arhitect, era directorul fabricii de mobila si cherestea din zona.

Dupa 24 de ani, in 1936, Steinhardt isi ia doctoratul in Drept constitutional si devine avocat, continuandu-si studiile la Londra si Paris. Regimul abia instaurat dupa razboi il elimina din barou si, in 1959, e adus ca martor in procesul lotului Noica-Pillat. Pentru ca refuza sa fie martor al acuzarii, este condamnat la 12 ani de munca silnica.

La 10 februarie 1960, procurorul militar il trimite in arest impreuna cu alti 22 de intelectuali, printre care Constantin Pillat, Constantin Noica, Vladimir Streinu si Alexandru Paleologu. Conform Dosarului 336/P, volumul 3, Steinhardt este acuzat, pe langa „uneltirea contra ordinii sociale”, ca a participat la „po****rizarea” scrierilor dusmanoase ale fugarilor Cioran Emil si Eliade Mircea”. E trimis doi ani la Jilava, apoi la Gherla, unde e intemnitat pana in 1964.

„Mi se pare incredibil ca a supravietuit”

Fisa medicala din penitenciar - fila 145, volumul 14, Dosar P/336 - indica o lunga lista de suferinte fizice, unele capatate inca din libertate, din cauza saraciei in care fusesera obligati sa traiasca intelectualii neagreati de regim: dizenterie, tuberculoza intestinala, congestie pulmonara, enterocolita cu distrofie, ameteli si lipotimie, reumatism cronic deformant.

Potrivit aceleiasi fise, detinutul avea 45 de kilograme in 1963, la o inaltime de 1,71 m. Desi fusese declarat inapt de munca, dosarul cuprinde o fisa de zile muncite, in primavara lui ‘64.

„Mi se pare incredibil ca a supravietuit, pentru ca ajunsese la 30-40 de kilograme. A fost umilit, batut, pus la munci aproape muribund, iar faptul ca el si-a gasit in toate astea fericirea dovedeste ca e un om absolut exceptional. Avea o gandire pur crestina”, adauga Ioana Diaconescu.

Dosarul mai include o adresa a Penitenciarului Jilava din februarie 1962 catre Procuratura Militara Bucuresti, in care se prezinta „declaratia de refuz de hrana” a lui Steinhardt: „Declara refuzul de hrana pentru faptul ca el sustine ca a fost bolnav de TBC, iar din alaturatul referat medical in urma controlului facut nu rezulta acest lucru”, arata documentul. Dupa o saptamana, detinutul a fost fortat sa renunte la protest.

Documente inedite

In ciuda mizeriei, umilintei si a bolilor, Steinhardt traieste in inchisoare fericirea suprema: ieromonahul basarabean Mina Dobzeu il boteaza in camera 18 de la Jilava, in martie 1960. Imediat dupa gratiere, isi desavarseste botezul la Biserica Schitul Darvari, iar din 1973 incepe pelerinajele la Manastirea Rohia, unde se calugareste sapte ani mai tarziu. Se stinge din viata pe 29 martie 1989, la varsta de 77 de ani, chinuit de tuberculoza intestinala.

Documente inedite despre viata lui Nicolae Steinhardt se regasesc inca printre miile de dosare ale CNSAS, spune cercetatoarea Ioana Diaconescu. „Orice intelectual care a facut inchisoare se regaseste si in dosarele celorlalti intelectuali. E atat de mult material despre el, incat e aproape o blasfemie sa spui ca ai gasit totul”.

IPOSTAZA

In Cismigiu, inainte de calugarire

Un instantaneu rar ni-l arata pe Nicolae Steinhardt in Parcul Cismigiu, in 1973, inainte de a se calugari. Este anul in care, refuzat de staretii celor mai multe manastiri, care se fereau de detinutii politici, incepe desele pelerinaje la Rohia, pana in 1980, cand se calugareste.

In acea perioada, reintrat in viata literara, colaboreaza cu reviste de cultura precum „Viata Romaneasca”, „Vatra”, „Orizont” sau „Opinia studenteasca”. Publica volume de eseuri si critica literara, printre care „Incertitudini literare” (1980), care primeste Marele Premiu al Criticii literare.

TESTAMENT

Lectia fericirii

„Era un om extrem de bland, de jovial, iti facea o placere enorma sa stai de vorba cu el. Nu vorbea niciodata de ororile prin care trecuse”, isi aminteste Ioana Diaconescu. Testamentul literar al lui Nicolae Steinhardt - autor a circa 30 de volume de eseuri si critica literara - este „Jurnalul fericirii”, o opera unica in literatura romana, in care descrie convertirea la crestinism si anii detentiei.

Scris la inceputul anilor ‘70, jurnalul este confiscat de Securitate in 1972 si restituit trei ani mai tarziu, dupa interventii pe langa Uniunea Scriitorilor. Intre timp insa, autorul termina a doua varianta, mai ampla, de 760 pagini, confiscata a doua oara, in 1984. Unele versiuni ajung la Monica Lovinescu, la Paris, care le citeste la Europa Libera. Cartea apare abia in 1991.

[Bancaru]

Dar cand se pisa cainele pe tine oare ce vrea sa zica? Intreb si eu asa... Ca Jimmy "mi-a tras-o". Eram cu el la plimbare si ma uitam pe pereti cand, mi s-a incalzit pulpa.

[miril]

Esti sigur ca era Jimmy? Filiatie...zoo, in faza de... incalzire. Fii atent! Nu te mai uita pe pereti!

[Bancaru]

Hahahahahaha... El era, cin' sa fie? Eu?! Nu sunt Prunea.

[miril]

Da, dar puteai sau, poti, nu-i asa?

[Bancaru]

Nu pe piciorul drept.

[miril]

Vorba cuiva, dar de ce? Ai ligamentele...incrucisate?

[miril]

Un articol bun despre unul dintre ce mai mari...all categories:

A murit Ingmar Bergman, unul dintre marii creatori ai secolului XX Gandul

Semnul infinitului
În 1997, la cea de a 50-a aniversare a Festivalului de la Cannes, 27 dintre deţinătorii trofeului suprem, rugaţi să-l numească pe cel căruia i s-ar cuveni La Palme des Palme d’Or, s-au gândit la acelaşi nume: Ingmar Bergman. Era, desigur, un omagiu, dar şi recunoaşterea uneia dintre nu puţinele erori de care nici un mare festival nu este scutit. Îmi amintesc că cineastul adăugase mesajului său de mulţumire încă un text, evocarea primei sale amintiri despre Cannes, din 1949: o dragoste fulgerătoare pentru o tânără cunoscută întâmplător.

„Astăzi sunt un om bătrân – scria atunci - retras pe o mică insulă, aruncată într-o mare neliniştită. Realitatea pe care, prin jocurile morţii şi ale vieţii din filmele mele am ocolit-o multă vreme, m-a ajuns din urmă, m-a cufundat în timiditate şi în tăcere. Numai dragostea mea pentru Maria Tereza a rămas aceeaşi.” Nu ştiu de ce, dar am înlocuit numele fetei şi a ieşit: „Numai dragostea mea pentru cinema a rămas aceeaşi”. În ciuda nenumăratelor sale declaraţii de despărţire, a refuzului de a mai călca pe un alt platou decât cel al televiziunii.

Astăzi, când odată cu plecarea lui Ingmar Bergman, la 89 de ani, dispare un artist fundamental al secolului XX, în ale cărui filme bântuie duhul lui Kierkegaard, Kafka, nu se poate să nu ne gândim că numai dragostea, oricât de chinuitoare a fost ea, i-a dat, în cele din urmă, fie şi nemărturisit, un răspuns obsesivei îndoieli: „Merită, oare, să-ţi legi viaţa de cinematograf”? Merită, atâta vreme cât arta poate fi o consolare pentru ceea ce îndurăm în viaţă. Creaţia lui Bergman (Noaptea saltimbancilor, A şaptea pecete, Fragii sălbatici, Izvorul fecioarei, Tăcerea, Persona, Ora lupului, Fanny şi Alexander, În prezenţa unui clovn) conduce către o astfel de idee. Mereu contrazis în aspiraţia sa spre puritate de contactul cu lumea, creaţie imperfectă, marcată de păcat, omul nu rămâne în afara oricărei speranţe tămăduitoare.

Universul marelui suedez este dominat de fiinţe în aparenţă fragile: femeile – paradoxal, mai puternice decât bărbaţii –, copiii care prin refugiul în imaginaţie deţin o forţă latentă, artiştii, fie ei şarlatani sau sfinţi, nebunii. Atâta timp cât Dumnezeu este mut (tăcerea Celui de Sus bântuie coşmarurile protestantului Bergman), cât nu răspunde interogărilor despre viaţă şi moarte, iar cunoaşterea de sine este iluzorie, ele sunt fiinţele alături de care pământul mai poate fi acceptat ca un purgatoriu.


Moartea, cea care de atâtea ori are chip cernit de femeie, în filmele lui Bergman, Moartea cu care cavalerul medieval, întors din Cruciadă, joacă şah (A şaptea pecete), este, în unul dintre ultimele sale filme, un graţios clovn îmbrăcat în alb, cu veştmintele numai broderii de perle, cu chipul nins, marcat doar de un zbenghi negru pe frunte, ce aduce cu semnul infinitului. Al infinitului care îşi pune pecetea şi pe opera de artă.


Bergman, elogiat de New York Times

„În cei peste 40 de ani de cinema, Bergman a făcut aproape 50 de filme, majoritatea pe două teme principale : relaţia dintre sexe şi relaţia dintre omenire şi Dumnezeu”, scrie New York Times în ediţia sa electronică, într-un amplu articol dedicat lui Ingmar Bergman. Suedezul nu a fost preocupat numai de cinema. Bergman a avut o carieră de succes şi ca regizor de teatru, iar la un moment dat a fost chiar directorul Teatrului Regal din Stockholm. Pentru filmele sale a alcătuit un fel de „companie de repertoriu”, adunând un grup de actori care au apărut în majoritatea filmelor sale. Printre aceştia: Max von Sydow, Gunnar Bjornstrand, Ingrid Thulin, Bibi Anderson, Erland Josephson şi Liv Ullman.

De altfel, Bergman a trecut prin multe căsnicii şi a avut multe legături amoroase cu actriţele din filmele sale. Cea mai cunoscută rămâne relaţia cu Liv Ullman, cu care a şi avut un copil. În filmele „poetului cu aparatul de filmat”, cum îl numeşte New York Times, apare deseori obsesia morţii. Regizorul însuşi a recunoscut că în tinereţe era foarte speriat de moarte, dar odată cu trecerea timpului această obsesie i-a trecut. „Acum cred că este un aranjament foarte inteligent. E ca o lumină care se stinge. Nimic de care să faci prea multă zarvă”, declara el într-un interviu. (R.B.)

[krapulax]

ciudat, dar tot ieri a murit michelangelo antonioni

[miril]

Ca sa facem o constatare la fata locului, bilant tragic pentru ieri: trei morti si unul in stare critica, la Fundeni.

A murit cineastul italian Michelangelo Antonioni Romania Libera

Cineastul italian Michelangelo Antonioni, in varsta de 94 de ani, a incetat din viata luni seara la domiciliul sau, a anuntat marti agentia italiana de presa Ansa, care citeaza anturajul sau familial, transmite din Roma AFP.

Cea de-a saptea arta ii datoreaza lui Antonioni filme precum: "Aventura", "Noaptea", "Eclipsa", "Desertul rosu", "Blowup".

S-a nascut la 29 septembrie 1912, in Ferrara, intr-o familie mic burgheza. La Bologna a studiat Economia si Comertul,

in timp ce picta si publica articole de critica intr-un ziar local. In 1939 s-a mutat la Roma, unde a lucrat pentru publicatia "Cinema" (editata de fiul lui Benito Mussolini) si a studiat regia la scoala de film.

Adept al neorealismului, filmele lui Antonioni ii reflecta radacinile burgheze, precum in pelicula sa de debut "Cronaca di un amore" (1950) sau in "La Signora senza camelie" (1953) sau "Le Amiche" (1955).

De un mare succes s-a bucurat trilogia "L' Avventura" (1960) - "La Notte" (1961) - "L'Eclisse" (1962), filmele aducandu-i numeroase premii, printre care Leul de Aur si Palme D'Or.

Succesul repurtat i-a permis cineastului sa lucreze in strainatate: in Anglia a turnat "Blowup" (1966), iar in Statele Unite , " Zabriskie Point" (1970).

Hotii i-au furat Oscarul primit pentru intreaga cariera, din apartamentul sau de la Roma, in perioada sarbatorilor de Craciun din 1996.

In 1985 a suferit un atac cerebral, in urma caruia a ramas partial paralizat si incapabil sa vorbeasca. Asta nu l-a impiedicat ca, in 1986, sa se casatoreasca a doua oara, cu Enrica. Abia zece ani mai tarziu a mai scos un film, "Al di là delle nuvole" (1995), regizat impreuna cu cineastul german Wim Wenders.

[Bancaru]

Ajungem la momentul in care ne vom mandri (daca mai putem) cu ziua in care te stingi din viata? Numai ieri au murit Bergman, Antonioni si Teoctist.

[Herc_Reloaded]

Da, nefericita zi......