Baga ochiul - revista presei

[herculis]

Nu conteaza de unde a facut profitul, ci marimea lui conteaza. Sa vedem daca o sa investeasca macar 3 milioane in jucatori, sau mai da inapoi din datorii la camatari (prietenii stiu ei ce si cat)

[Bancaru]

Da-l in rahat. Iata o stire de ultima ora care nu ne intereseaza, dar care ma contrariaza. E din Sport Total, varianta online.

Bogdan Mara a acceptat oferta Unirei Urziceni
Mijlocasul care in prima jumatate a sezonului a evoluat la UTA Arad, s-a aratat nemultumit de felul in care l-au tratat aradenii, neoferindu-i pana in prezent o prelungire a contractului si a decis sa accepte propunerea inaintata de Unirea Urziceni, unde va avea un salariu de 300.000 de euro pe sezon.!!!!!!!!! Ultima informatie ma face sa ma simt mandru ca fata mea are rude la Urziceni. Sper sa imi gasesc ceva de lucru in week end pe acolo, ca e aproape.

[herculis]

Ce rau imi pare! Am fost de atatea ori la mare, si mereu am ocolit Urziceniul. Daca stiam intram si eu in oras si treceam pe la stadion. Oare nu au nevoie de un contabil sa le numere investitiile? La nevoie fac si masaj, daca au echipa feminina.

[miril]

Mai bine ai fii contabilul lui Costi si, in recompensa, i(t)i mai tii...socoteala si lui Udrea, blonda troiana.

[herculis]

Miril , cu draga placere.
Dar stii tu, la faliti ce sa le numeri? Datoriile?

[Bancaru]

Ce furtuna a creat minunea blonda...

[miril]

Un articol lung dar consistent in Adevarul de astazi:

Oamenii trebuie să înveţe să se apere de mani****rea prin istorie

Luciian Boia s-a născut la 1 februarie 1944 în Bucureşti. Cariera universitară începând din 1967 la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti; profesor titular în 1990. Secretar general (1980-1983) şi vicepreşedinte (1983-1990) al Comisiei Internaţionale de Istorie şi Istoriografie. Director fondator (1993) al Centrului de Istorie a Imaginarului.
Bibliografie selectivă:
Eugen Brote(1850-1912), Litera, Bucureşti, 1974; Relationships between Romanians, Czechs and Slovaks (1848-1914), Editura Academiei, Bucureşti, 1977; Jahrhundert der Marsianer (în colaborare cu Helga Abret), Heyne, Munchen, 1984; L'Exploration imaginaire de l'espace, La Decouverte, Paris, 1987; La Fin du monde: une histoire sans fin, La Decouverte, Paris, 1989 (ediţie japoneză, 1992; Sfârşitul lumii: o istorie fără sfârşit, Humanitas, Bucureşti, 1999); La Mythologie scientifique du communisme, Paradigme, Caen-Orleans, 1993 (Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 1999); Entre l'Ange et la Bete: le mythe de l'Homme different de l'Antiquite a nos jours, Plon, Paris, 1995 (ediţie spaniolă, 1997); Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti, 1997; Jocul cu trecutul: Istoria între adevăr şi ficţiune, Humanitas, Bucureşti, 1998; Pour une histoire de l'imaginaire, Les Belles Lettres, Paris, 1998; Pour vivre deux cents ans: essai sur le mythe de la longevite, In Press, Paris, 1998; Două secole de mitologie naţională, Humanitas, Bucureşti, 1999Volume aparute sub direcţia sa: Great Historians from Antiquity to 1800. An International Dictionary şi Great Historians of the Modem Age. An Intemational Dictionary; Greenwood Press, New York-Westport-Londra, 1989 şi 1991; Miturile comunismului românesc, Nemira, Bucureşti.Marius Vasileanu: Stimate domnule Lucian Boia, aţi scris undeva că intrarea României în Europa este precum o căsătorie din interes, nu una din dragoste...
Lucian Boia: Da, cred că am scris asta cândva. Intrarea în Europa înseamnă ataşarea la valorile occidentale ale Europei, altminteri dintotdeauna suntem în Europa. Numai că istoria Europei nu este una. Acum se pare că politic corect este să ne referim (şi mă refer la occidentali cum văd lucrurile, nu neapărat la noi) să vedem partea de unitate a continentului european şi a istoriei europene. Cam aşa se-ntâmplă când ai un proiect, îl proiectezi şi în istorie. Istoria Europei vrem să fie o istorie de unitate. Sunt şi trăsături comune, însă, istoriceşte vorbind, nu a existat şi nu există nici astăzi o singură Europă...
Între apusul şi răsăritul Europei există diferenţe istorice care sunt foarte mari. Însă Europa Occidentală este cea care a inventat civilizaţia tehnologică care a făcut revoluţia industrială, care a inventat democraţia, care a inventat şi ideea naţională preluată apoi şi în partea aceasta a Europei şi în întreaga lume ş.a.m.d.
Laboratorul lumii moderne nu este Europa, laboratorul lumii moderne este Europa Occidentală - cu cele bune şi cu cele rele. A avut şi păcate, cum a avut şi calităţi, dar toate astea dau complexe, trăsăturile generale ale civilizaţiei moderne.
Am vrut să precizez asta pentru că altminteri este stupidă sintagma "intrarea în Europa". Cum Dumnezeu să intri în Europa, că eşti în Europa!? Ăsta este continentul european de la Atlantic până la Urali, cum spunea generalul De Gaulle. Problema noastră este să ne apropiem cât mai mult, să ne ataşăm de anumite valori europene, cum sunt cele ale civilizaţiei occidentale - despre asta discutăm, asta este intrarea în Europa! Iar Uniunea Europeană este un proiect occidental, care a început strict ca un proiect occidental. Şi apoi s-a lărgit spre Europa Centrală mai întâi, ţările foste comuniste şi, parţial, spre Europa Răsăriteană, unde ne aflăm şi noi. Sunt istorii distincte.
La un moment dat începe acest proces de modernizare care înseamnă un proces de occidentalizare. Şi asta se petrece la noi începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Se vede foarte bine pe la 1800 - mă refer la elita românească, că nu intră deocamdată în discuţie ţăranii -, intră în discuţie elita aceasta destul de restrânsă, în fond, ea a dat tonul. Se îmbracă aproximativ turceşte, vorbeşte ca limbă de cultură, limba turcă sau greacă şi scrie cu caractere chilirice... Părea instalată foarte bine pentru totdeauna în spaţiul oriental, asta nu are nici o legătură cu Occidentul. Pot continua, astea sunt nişte exemple frapante care au un sens simbolic. Dar toate elementele culturii româneşti, cu mici excepţii, în ansamblu cultura românească e foarte departe de cultura occidentală pe la 1800...
Şi, în câteva decenii, se petrece o schimbare radicală la nivelul elitelor! Dacă te uiţi la elitele astea, de la 1800 la 1850, deja oamenii se îmbracă europeneşte după moda occidentală, chiar pariziană de ultimă oră, în cazul unora. Vorbesc ca limbă de cultură franceza, germana, e uitată greaca şi, în sfârşit, scrierea chilirică cedează în faţa scrierii cu caractere latine... Se trece destul de repede, chiar frapant, la nivelul elitei această deplasare dinspre Orient înspre Occident.
- Credeţi că a fost prea rapidă această deplasare?
- Nu cred că a fost prea rapidă. E vorba de o elită destul de restrânsă care s-a reorientat. Era inevitabil până la urmă. Am intrat în faza aceasta de modernizare şi singurul model era Occidentul. Cum Occidentul a fost modelul şi pentru Rusia, pentru Rusia lui Petru cel Mare, a fost modelul şi pentru Japonia, pentru Turcia lui Kemal Atatürk... Alt model de modernizare nu ai, poţi să te opui, că sunt şi rezistenţe în faţa modernizării. Când procedezi la modernizarea reală a societăţii, Occidentul este singurul model până astăzi.
- Înseamnă că, într-un fel, rămâneţi la această afirmaţie: căsătorie din interes, şi nu una din dragoste...
- A fost poate o introducere cam lungă, dar are o anumită logică ceea ce am spus. Vreau să precizez că elita asta chiar s-a îndrăgostit într-adevăr de Occident. Sigur că sunt şi rezistenţe, şi-n elita româneastă a secolului al XIX-lea. Dar este o elită care iubeşte Occidentul, sunt oameni care abia aşteaptă să ajungă la Paris, să se simtă în elementul lor în cultura occidentală fără să se lepede de anumite trăsături specifice româneşti. Nu înseamnă că dezertează pur şi simplu, că sunt îmbătaţi de cultura occidentală.
...Or, comunismul a schimbat complet drumul României! Comunismul a distrus în mare parte vechile elite, s-au ridicat în vremea comunismului noi elite - folosesc cuvântul elită în sens tehnic (mă refer la clasa conducătoare: elita politică, economică şi elita intelectuală, deci nu mă refer la calităţi; sigur, elitele duc la ideea de excelenţă, dar se foloseşte şi în mod tehnic termenul de elită pentru pătura de sus, cea care dă tonul într-o societate - în bine sau în rău, asta este deja altă discuţie). Deci comunismul a creat noi elite care nu aveau aproape nimic în comun cu Occidentul, nu aveau o dragoste specială de Occident.
În mare măsură, elita românească de astăzi este produsul comunismului... Lucrurile o să evolueze, o să se schimbe, dar trebuie timp pentru asta. Asta vreau să spun că, spre deosebire de vechea elită care se simţea cu adevărat atrasă de cultura Occidentală, de valorile Occidentale, îi plăcea Occidentul, elita asta nouă a fost reticentă - uitaţi-vă cu câte poticnişuri s-a petrecut apropierea noastră de Occident după '90! Totul a fost mai complicat, nu mai spun de cei care pornesc mai de jos şi care au văzut efectiv în Occident o posibilitate de salvare financiară, cum se duc acum atâţi români să lucreze în Occident. Nu se duc în Occident fiindcă sunt atraşi de cultură...
- Aici intervine interesul financiar. Aceasta a şi fost una din pârghiile de salvare pentru noi.
- Da, sigur că da. Interesul intervine şi la nivelul de sus, pentru oamenii politici ai României, a fost un calcul politic. Iar la nivelul mai de jos este fireşte interesul material, nici nu poţi să ceri mai mult. Românii, din păcate, trebuie să scape de complexele astea, au complexe de inferioritate, au tot felul de frustrări, din istorie, nu stau să le explic acum. Astea sunt, o să se şteargă încetul cu încetul.
- O să se şteargă numai în contextul unei bunăstări economice şi a unei siguranţe în toate planurile – politic, social etc.
- Da, în contextul unei normalizări. Românii au avut, dar mai au încă şi complexul ăsta al străinătăţii - cum suntem văzuţi de străini, adică. Mereu când se petrece o chestie în neregulă în România, trebuie să auzi pe cineva sau pe mai mulţi spunând: ce-or să zică străinii despre asta?... Asta e problema: ce-or să zică străinii. Problema este ce-o să spunem noi! Ăsta e un semn clar de complex faţă de străinătate. Şi complexele merg în tandem, sunt complexe asociate: şi de inferioritate, şi de superioritate. Deci, pe de o parte, românul spune: suntem nişte nemernici, nu suntem buni de nimica, ce-o să spună străinătatea? Pe de altă parte, este manifestarea de orgoliu: nu o să ne înveţe alţii, avem civilizaţia noastră străveche de la daci şi de la romani (nu o să ţin acum un discurs ultranaţionalist, îl cunoaştem cu toţii).
Dar la un moment dat o să ne normalizăm. Şi o să ne dăm seama că nu suntem nici mai proşti decât alţii, nici mai deştepţi decât ei; nici mai buni, nici mai răi, că lumea este aşa cum este. Şi românul este şi el o fiinţă normală... Dar mai avem ceva până acolo.
Deci n-a fost o mare dragoste faţă Occident, exceptând un număr de intelectuali, să spunem. Altă soluţie s-a dovedit că nu era pentru România. După cum vedeţi, tot în funcţie de interes a fost şi această ultimă pendulare a noastră între SUA şi UE.
- Spuneaţi undeva că Europa apare ca o construcţie străină pentru unii cel puţin, pentru anumită parte a societăţii.
- Românii au trecut prea multe secole printr-o istorie frustrantă. Istoria noastră, trebuie s-o recunoaştem chiar dacă nu ne face plăcere, este destul de mică până la un moment dat. Sigur, pentru noi sunt pagini de glorie, dar la scară europeană este o istorie mică... Ţările Româneşti erau nişte mici principate, în raport chiar cu ţările din jur. Nu mai vorbesc în raport cu Occidentul. Polonia a fost la un moment dat o mare putere şi încă îşi mai păstrează alt complex. Polonezii au problema inversă, ei au complexul de mare putere şi de-asta şi discută pe tonul ăsta cu UE. Şi Ungaria a fost o mare putere aici. Şi până la cucerirea turcească, Bulgaria şi Serbia au fost ţări mai importante decât Ţările Române care apar târziu pe scena istoriei.
De la bun început, românii au nişte complexe din motivele astea. După aceea, Principatele Române au fost dependente, într-o măsură mai mare sau mai mică, de puterile mai mari din jurul lor. Până la urmă, Moldova şi Ţara Românească au căzut de-a binelea sub dominaţia otomană, deci istoria asta nu este deloc o istorie mare, până prin secol al XIX-lea. De aici şi insistenţa cu care românii se uită spre strămoşi, spre romani - tot curentul ăsta latinist, de secol XVIII, de secol XIX, mai ales. Motivul este evident, unul care nu ţine de latinitatea noastră obiectivă. Este un motiv ideologic şi politic cât se poate de clar. Poporul român care se simte marginalizat, ignorat... Putea să spună: om fi noi cum suntem acum, dar suntem urmaşii celor care au stăpânit cândva lumea, şi s-ar putea ca şi viitorul să fie pe măsură. Deci romanii erau un argument, iar când romanii au încetat să mai fie chiar atât de tare la modă au fost dacii. Dacii au fost ridicaţi foarte sus - ajungem la Densuşianu, cu a sa "Dacie Preistorică". Dacă nu ne mai simţim atât de tare legaţi de marea istorie romană, atunci ne construim o mare istorie dacică. Dar trebuie să avem o mare istorie înaintea noastră, fiindcă în prezent nu avem chiar o istorie atât de mare...
Aşadar, sunt toate complexele astea care s-au adunat în cazul românesc. Românii s-au simţit aruncaţi dintr-o parte în alta, s-au simţit nedreptăţiţi, s-au simţit persecutaţi. Bun, chiar au trecut printr-o istorie care nu le-a dat motive să fie foarte satisfăcuţi. Nu trebuie uitat însă că de vreun secol şi jumătate românii mai curând au avut şansă decât neşansă. Adică dacă ne uităm unde erau pe la 1850, s-a realizat totuşi Unirea la 1859, Mica Românie, iar apoi treptat Dobrogea la 1878, România Mare la 1918... România a progresat imens în ceea ce priveşte construcţia naţională. Sigur, au fost şi pierderile din al doilea război mondial şi ce a urmat, comunismul.
Global nu se poate spune că România a fost nedreptăţită de istorie în ultimul secol şi jumătate. Intrăm acum în Europa ca unul din statele mari, sigur avem problemele noastre de nivel economic şi altele, dar altminteri, dacă ne uităm la România pe harta Europei, este un stat care contează.
- România este al şaptelea stat ca mărime în UE.
- Da, este un stat care contează şi depinde numai de români ca să conteze în şi mai mare măsură. Însă, totuşi, până la urmă, din toate acestea au rămas în mintea şi sufletul multor români ideea că ceilalţi ne-au făcut mai curând rău decât bine. Sunt toate neîmplinirile, cele actuale, de ordin economic, al nivelului de trai şi până la urmă când eşti nemulţumit parcă eşti mai tentat să dai vina pe altul decât pe tine. Şi atunci pentru români sunt foarte mulţi vinovaţi, în funcţie de o epocă istorică sau alta: sunt turcii care ne-au tras în îndărăt, au mai fost cândva şi grecii, acum i-am mai iertat. Dar a fost un întreg complex anti-grecesc în secolul al XIX-lea - vezi şi la Eminescu, este obsedat, are o problemă cu grecii, dar nu numai el...
- Nu existau totuşi şi motive obiective, economice în primul rând? Mi-aduc aminte că am văzut un album gen "Pagini aurii" din perioada interbelică. Am cercetat cu atenţie: rareori găseai nume de români deţinători de firme pe teritoriile româneşti. În cel mai bun caz erau meşteşugari sau mici oameni de afaceri...
- Aici au ajuns să coexiste două medii destul de diferite: mediul ţărănesc, care păstrează pecetea tradiţională românească, şi mediul orăşenesc, care este foarte cosmopolit. Mediul orăşenesc, chiar în Muntenia şi Moldova, dar şi în mai mare măsură în teritoriile care într-o perioadă sau alta, foarte mult timp, nu au aparţinut României sau au fost detaşate de Principatele Române. Transilvania, mai întâi, Bucovina, Basarabia - în perioada interbelică despre care vorbiţi, este recensământul din 1930, singurul care s-a făcut în perioada interbelică. Şi acolo vezi foarte clar pe regiuni, pe medii. În mediul urban, încă în perioada interbelică, în Transilvania, românii sunt minoritari. Clujul din perioada interbelică este un oraş majoritar unguresc. Şi cu o po****ţie evreiască numeroasă. Dar şi evreii de acolo sunt mai apropiaţi de cultura maghiară decât de cultura românească din Transilvania. Alte oraşe au avut o majoritate nemţească, în Bucovina e acelaşi lucru cu Cernăuţiul.
Ţara asta modernă nu a fost făcută numai de români. Elemente foarte dinamice şi care au jucat un rol important sunt tot felul de etnii, sigur în toate mediile, dar în special în mediul urban. Şi mulţi dintre aceşti oameni implicaţi în afaceri - industrie, comerţ mai ales. În măsura în care românii, prin tradiţie, erau ori ţărani, ori boieri şi aveau mai puţină înclinaţie spre modernitate... Modernitatea asta la noi e o soluţie de import. La un moment dat, românii s-au angajat pe calea asta, dar nu aveau prea multe mijloace fiindcă veneau din alt spaţiu de civilizaţie faţă de Europa Occidentală şi fiindcă structurile sociale erau pe suport tradiţional aproape patriarhale, o societate de ţărani şi de boieri. Dar epoca modernă cerea altceva. Asta se vede şi în alte domenii, chiar şi în cultură primii pictori. Până la 1800, românii au o pictură pur religioasă, altceva nu ai. Spre deosebire de arta occidentală. Dar cei care vin aici îi învaţă pe români cum să picteze în stil occidental portrete ş.a.m.d. Se vede la Muzeul de Artă trecerea asta de la arta religioasă la arta modernă. Românii nu ştiau să picteze aşa. Asta este realitatea, deşi românii l-au dat pe Brâncuşi la un moment dat. Dar până pe la 1870-1880, arta asta nu exista, fiindcă nu intra în tradiţia ortodoxă, spre deosebire de tradiţia catolică. Şi atunci, până şi statuia simbolică pentru Bucureşti, pentru istoria noastră, statuia lui Mihai Viteazul din Piaţa Universităţii, este opera unui sculptor francez...
- Nu riscăm, judecând în felul acesta, să trecem într-un alt calup de complexe, şi anume că modernitatea nu este decât un import?
- Nu vreau să spun asta. Însă, totuşi, modelul modernităţii este cel Occidental. Nu există al doilea. Pe de altă parte, odată ce te angajezi pe un anume drum, înseamnă că ai şi tu o înclinare să mergi pe drumul respectiv. Modernitatea Occidentală nu ar fi putut să prindă printre triburile amazoniene, ca să dau un exemplu. Este clar că odată ce societatea românească a ales drumul ăsta, înseamnă că în societatea românească existau deja unele forţe şi o tendinţă de a merge pe această cale. Nu existau suficiente mijloace. E clar că a trebuia să se apeleze la arsenalul Occidental până când au învăţat şi românii.
Un alt exemplu: arhitectura - în momentul când Bucureştiul devine (şi aici e o mare parte din mitologie, dar şi puţin adevăr) micul Paris în secolul al XIX-lea. Monumentele arhitectonice ale Bucureştiului, într-o primă fază, nu sunt opere româneşti. Toţi arhitecţii sunt veniţi din altă parte, cei mai mulţi sunt francezi. Ateneul Român este opera unui francez. Până când, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, elevii acestor arhitecţi, români de data asta, încep şi ei. Apoi, Carol Davila care a făcut o operă imensă, prin tot ceea ce este organizare medicală şi sanitară în România, şi el vine din altă parte, asta este. A trebuit recurs la modelul Occidental. Şi pot da exemple din zona literară, artistică, însă cu atât mai mult în economie şi comerţ. Sigur că aici au fost foarte mulţi străini.
- Mulţi străini - greci, evrei, armeni - aveau un mai mare apetit pentru afaceri decât românii...
- Da, aici este vorba de o întreagă tradiţie. Sunt lucruri pe care grecii, evreii, armenii le făceau de nu ştiu câte generaţii. Este foarte greu să treci sau durează, oricum, să treci dintr-un spaţiu cultural în altul, să faci din ţăranul român sau din boierul român peste noapte un mare întreprinzător sau comerciant. Ăsta a fost un proces istoric şi românii au trebuit să înveţe modernitatea. Sigur că asta a dus la o anumită stare de tensiune, a dus şi la o mitologizare. Este o temă prezentă în cultura şi în literatura românească până în 1900 şi în perioada interbelică. Nu mă refer la satul românesc şi la relaţia dintre sat şi oraş. Schema asta potrivit cărei românul autentic este ţăranul, în timp ce oraşul este cosmopolit, oraşul te înstrăinează, te pierzi în oraş, pierzi ceva din sufletul tău românesc. Asta este istoria, dar este o istorie pe care deja am depăşit-o în bună măsură.
- În acest context, cum s-a comportat Biserica Ortodoxă? Unii susţin că a avut elemente de deschidere către modernitate, concomitent cu mari blocaje.
- Intrăm în discuţii care sunt complicate pentru un colocviu de istorici şi cu atât mai mult pentru un interviu... Trebuie să rezumi totul în câteva cuvinte. Sigur, întrebarea este de ce Occidentul a mers atât de repede în direcţia în care a mers, iar Europa Răsăriteană a stagnat.
- Grecia ortodoxă este tot în răsăritul UE.
- Sigur că da, Europa răsăriteană este Europa ortodoxă şi atunci eşti tentat să speculezi. Trebuie consumate cu moderaţie toate ideile astea, abuzul nu face bine. Vezi şi teoria lui Max Weber care susţine că protestantismul a fost mult mai potrivit cu evoluţiile industriale, comerciale, cu modernitatea decât catolicismul... Şi atunci, dacă te aşezi în schema lui Weber care îşi are partea ei (dar cât e partea ei de adevăr un adevăr absolut), dacă brodăm puţin pe schema lui Weber, am spune că Europa protestantă e cea mai avantajată, economic, Europa catolică e la mijloc, şi Europa ortodoxă e la coadă. Însă nu sunt numai factorii religioşi, departe de aşa ceva! Istoria este făcut din nenumăraţi factori, şi asta e marea problemă a istoricului.
Dar ce explică evoluţiile respective? Evoluţiile respective sunt suma sau rezultanta unui număr imens de factori. Cum degajezi aceşti factori? Nu poţi să experimentezi... În fizică, chimie, biologie experimentezi, faci experimente şi aşezi factorii într-o anumită ordine de importanţă. În istorie până la urmă totul depinde foarte mult de interpretare. O interpretare care se schimbă de la un autor la altul, de la o perioadă la alta. Dacă revin la ortodoxie, mi se pare evident, nu spun nimic ieşit din comun, ortodoxia are două atitudini care nu au servit modernitatea. Una ţine de atitudinea nu chiar combativă a Bisericii faţă de puterea politică. Biserica a fost sau subordonată, sau mai degrabă indiferentă la puterea politică. Nu a avut combativitatea, angajarea în viaţa cetăţii pe care au avut-o catolicismul şi protestantismul. Asta ţine şi de o anumită filozofie care în plan religios este cât se poate de justificabilă, în fond nu ăsta e rolul Bisericii. Rolul Bisericii e altul, nu este să se amestece în treburile cetăţii, se ocupă de Cetatea lui Dumnezeu, şi de raportul oamenilor cu Cetatea lui Dumnezeu. Nu discut acum teologic ce e corect sau mai puţin corect. În plan obiectiv, asta a dus la o supremaţie fără rival a puterii politice. Şi asta se vede începând cu Bizanţul, apoi ajungem în Rusia... ţările ortodoxe au înclinat spre autoritarism politic din multe motive. Asta ţine de structura socială, dar ţine şi de rezerva, de retragerea Bisericii în spaţiul pur teologic. Fiindcă istoria Occidentului începe cu prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, asta este o mare răscruce a istoriei. Imperiul Roman de Apus se prăbuşeşte, Imperiul Roman de Răsărit, căruia noi îi spunem Imperiul Bizantin, continuă. Şi atunci, aici puterea împăraţilor se menţine, împăraţii au autoritate până şi asupra Bisericii. În timp ce în Occident puterea politică se dizolvă, timp de secole, singura mare instituţie care rămâne în picioare este Biserica romană. Şi asta a pus Biserica în Occident într-o poziţie de forţă de care au trebuit să ţină seama după aceea şi regii, şi împăraţii - un dualism politic până la urmă. Conflictul faimos din secolul XI între împăraţi şi papalitate, conflict care este caracteristic Occidentului, nu puteai să-l ai în Bizanţ. Este clar că împăratul avea puterea cea mai mare şi ultimul cuvânt în Bizanţ. În Occident nu a fost aşa şi asta a dus la o primă deschidere, un vag prolog al pluralismului politic de mai târziu. Nimeni nu a fost atât de puternic încât să se impună fără nici un fel de oprelişte asupra societăţii. Este o primă trăsătură care s-a văzut şi în vremea comunismului. Sigur că sunt şi atitudini de rezistenţă în Biserica Ortodoxă, nici aici nu trebuie simplificate lucrurile. Dar nu poţi compara Biserica Ortodoxă Română, ca să dau un exemplu, cu Biserica Catolică din Polonia în ceea ce priveşte reacţia şi atitudinea faţă de comunism! Asta ţine de o filozofie mai veche a ortodoxiei.
Celălalt aspect care nu a susţinut modernitatea ţine de conservatorismul Bisericii Ortodoxe, de tradiţionalismul ortodox. Sigur, dacă Bisericile sunt tradiţionaliste, e clar că pornesc de la textele sacre, nu pot să meargă în orice direcţie spre modernitate. Dar Biserica Ortodoxă este încă mai tradiţionalistă tocmai fiindcă a înţeles să-şi păstreze puritatea teologică. În timp ce catolicismul, nu mai zic protestantismul, s-a tot adaptat împrejurărilor istorice, şi unei istorii mai dinamice care a fost efectiv istoria Occidentului. Asta se vede dacă ne uităm la cultura scrisă, la tipărituri, mai precis. În ţările ortodoxe până târziu, în Rusia până la Petru cel Mare, în Ţările Române până spre 1800, cărţile imprimate sunt, aproape fără excepţie, cărţi religioase. Cultura laică se dezvoltă în Rusia abia în secolul XVIII, iar în Ţările Române după 1800, în timp ce în Occident cultura era în mare măsură laicizată.
- M-am interesat la un moment dat şi am scris despre Chesarie, un episcop al Râmnicului din finalul sec. al XVIII-lea. Este cel care a editat pentru prima oară Mineele în limba română. Era un personaj fabulos, abonat la revistele franţuzeşti ale epocii, la curent chiar cu apariţia Enciclopediei franceze... Credeţi că aceştia sunt nişte factori izolaţi în cadrul Bisericii Ortodoxe din secolul XVIII sau a fost o adaptare asumată la cultura vremii?
- În secolul XVIII se schiţează deja o deschidere fiindcă altfel nu am fi avut tot curentul ăsta larg şi rapid din secolul al XIX-lea. Nu a fost o generaţie spontană, dar totuşi trăsătura generală a culturii româneşti din secolul XIX rămâne tradiţionalismul. Şi o cultură religioasă care este încă foarte puternică. Oricum, în cultura ortodoxă nu văd nişte spirite cum le întâlneşti chiar cu exces în Franţa secolului al XVIII-lea, unde printre colaboratorii Enciclopediei sunt o grămadă de clerici - şi te întrebi cât de tare mai cred ei în Dumnezeu sau cum împacă calitatea lor de clerici cu tot ceea ce scriu şi susţin. Suntem departe de Occident încă din punctul ăsta de vedere şi nu-i corect ca istorici să amplificăm anumite cazuri, nu spun izolate, dar care sunt totuşi punctuale. Istoricul trebuie să ţină seama de reprezentativitatea unor fenomene, că altminteri găseşti orice oriunde, ca să nu mă refer doar la Biserică. Şi stolnicul Cantacuzino studiase la Padova. Legături cu Occidentul bineînţeles că sunt, e acelaşi continent şi nu e prea mare. Şi aceeaşi cultură creştină până la urmă. Însă nu societatea românească în profunzime, ci doar la nivelul elitelor se îndreaptă hotărât spre Occident abia după 1800. Sigur că se pot găsi exemple şi înainte. Nu poţi să pui la nesfârşit în cauză numai ortodoxia, fiindcă atunci ajungi să reduci varietatea, aproape nesfârşită a factorilor, a cauzelor, să ai un singur adversar în toată treaba asta şi să spui: ortodoxia ar fi împiedicat modernizarea. Cum în plan naţional se spunea în secolul XIX: grecii sunt de vină, nici măcar turcii, că ne-au adus aici spiritul bizantin, fanariot ş.a.m.d.
Partea asta a Europei a fost mult mai frământată decât apusul Europei, care, la un moment dat, şi-a găsit stabilitatea... Aici, invaziile continuă până târziu. Rusia a avut un început de istorie promiţător prin anul 1000 şi imediat după aceea. Dar cnezatele ruseşti au fost cucerite de tătari pe la 1237-1240 şi, timp de secole, Rusia a avut problema asta. Balcanii, nu mai vorbesc: a fost expansiunea otomană, până în Ţările Române şi Europa centrală. Şi din punct de vedere economic, în Evul Mediu plămânii economici ai Europei sunt Mediterana şi Baltica. Zona asta a Europei răsăritene e la o oarecare distanţă de aceste axe comerciale privilegiate. Iar apoi vedem cum declină şi comerţul pe Mediterana şi în Baltica, fiindcă marile axe comerciale se deplasează în Atlantic şi în întreaga lume. Sigur că din treaba asta câştigă iniţial Portugalia, Spania, după aceea Olanda, Anglia. În orice caz, nu Rusia, nu Ţările Române sau Balcanii. Decad şi oraşele italiene, marele comerţ italian - şi aici sigur că poţi să aplici teza lui Weber să spui bun, ăştia au rămas catolici, normal că sunt în urma protestanţilor. Dar în acelaşi timp au rămas în urmă şi fiindcă Mediterana ajunge la rândul ei să fie oarecum periferică în raport cu marile axe comerciale. Explicaţiile sunt multiple. Evident că ortodoxia este şi ea acolo şi a avut o atitudine conservatoare şi prea supusă faţă de putere, ceea ce nu a încurajat evoluţiile democratice, în general evoluţiile modernităţii. Dar nu e vorba doar de ortodoxie.
- Revenind la zilele noastre, aţi scris despre un mit vechi, mitul acesta al conspiraţiei care încă dăinuie în mintea multora. De ce oare?...
- Pentru că este interpretarea cea mai comodă. Sunt anumite interpretări care au fost, sunt şi vor fi. Una ţine de personalizarea excesivă a istoriei. Istoria care este alcătuită din atâţia factori şi din atâtea contribuţii umane. Şi rezumăm foarte uşor: asta a făcut Ştefan cel Mare, asta a făcut Carol I, asta a făcut Ceauşescu. Sigur că oamenii ăştia au un rol mai important decât alţii în epocă, dar nu sunt singuri. Însă tendinţa noastră este să adunăm totul sub un unic nume în bine sau în rău.
- Este aceasta una din formulele prin care istoria intră în mit?
- Da, evident, este una din căi. Potrivit aceluiaşi demers de simplificare şi de dramatizare, este şi mitologia asta a conspiraţiei. Procese istorice, care sunt până la urmă atât de complicate, ajungem să le reducem la acţiunea unor grupuri restrânse. Revoluţia franceză a fost pusă pe seama francmasonilor. Vor fi jucat şi ei un rol, că sunt şi francmasonii pe undeva, dar ăsta este un proces istoric extrem de complex. Sau dacă vrem revoluţia română, care până la urmă este redusă la o lovitură de stat, la un complot - şi nu spun că nu au existat. Dar nu a fost doar asta, o conspiraţie. Chiar dacă există, nu poate să ducă la mari efecte istorice dacă terenul nu este pregătit.
- De asta au şi fost lovituri de stat care au eşuat...
- Sigur, sunt o grămadă de lovituri care eşuează. De multe ori nici nu există aceste conspiraţii, există doar în imaginar. Şi când există, ele sunt doar o piesă dintr-un mecanism care este mult mai complex, fiindcă altfel nimic nu ar funcţiona. Asta este interpretarea curentă a istoriei, aş spune că e mult mai simplu în spiritul nostru să reducem istoria la un număr restrâns de personalităţi şi la tot felul de lovituri de genul acesta. Şi cu atât mai mult, sunt cu atât mai curente interpretările conspiraţioniste în perioade tulburi, de criză, de tranziţie complicată, cum este şi tranziţia românească de după '89. Comuniştii sau Securitatea complotau, monarhiştii complotau şi ei, ţărăniştii şi ei ş.a.m.d. După '89, mitologic, istoria românească se reduce la figura salvatorului, este personalizarea extremă şi cea mai înaltă a istoriei... Aşteptăm pe cineva să ne scoată din marasm şi atunci salvatorii se înmulţesc: Iliescu a fost considerat un salvator, Constantinescu şi el, regele putea să fie sau a fost pentru unii. Şi astăzi, Băsescu este văzut de foarte mulţi ca un salvator, şi Becali, şi Vadim Tudor.
Apoi, combinăm aceste mituri. Este un spectacol mitologic extraordinar când combini figura salvatorului cu teoria conspiraţiei - atunci mai mitologic nici nu poate să fie... Însă istoria reală este, cu siguranţă, mult mai complicată.
- Aş vrea să intrăm puţin în acest domeniu al imaginarului istoriei de care vă ocupaţi. Această formă de terapie pe care o faceţi, prin dedramatizarea istoriei, prin luciditate, ce anvergură are la ora asta în plan european? Fiindcă la noi aţi fost un deschizător de drumuri...
- Istoria este foarte diversă. Sunt foarte multe abordări, foarte multe curente, foarte multe interpretări, cred că este însă o orientare din ce în ce mai puternică spre zona aceasta a mentalităţilor, a imaginarului. Fără să părăsim istoria realului, istoria concretă. Dar până la urmă e la fel de real, de important ceea ce se petrece în mintea oamenilor. Nu numai fenomenele istorice în sine, dar şi reprezentările din jurul fenomenelor respective, reacţiile oamenilor. Este o zonă care poate să se numească, imaginar, dacă ne putem referi la antropologie culturală. Sunt multe etichete care se pot pune. Însă realitatea este că ne interesează, relativ vorbind, mai puţin decât cu un secol în urmă când asta era istoria - o istorie a faptelor politice, militare, a personalităţilor. Faptele rămân importante, rămân interesante. Ne interesează mai mult ce este în mintea şi sufletul oamenilor, cum reacţionează, cum se comportă. Inclusiv în zona mitologică observăm că sunt anumite scheme mentale, de comportament care trec peste epoci, peste spaţii culturale. Oamenii până la urmă gândesc şi reacţionează diferit, dar nu chiar atât de diferit, depinde ce vrem să vedem. Vrem să vedem diferenţele, spunem că românii sunt foarte diferiţi de chinezi, dar dacă vrem să vedem asemănările, putem spune cu aceeaşi dreptate că românii sunt foarte asemănători cu chinezii, fiindcă sunt.
Asta este zona care mă interesează. Mă interesează şi istoria concretă, am scris istorie şi la începutul carierei mele şi acum am mai tratat unele probleme într-o manieră mai clasică. Dar în cea mai mare măsură mă interesează totuşi mai mult decât istoria reală, percepţia asupra istoriei.
- Aţi avut un model?
- Nu aş spune că am avut un model, sigur că am citit tot felul de lucrări, dar în realitate nu am avut un model propriu-zis. Bănuiesc că multe s-au adunat în mintea mea şi m-au condus la o anumită sinteză. Toţi suntem dependenţi de spaţiul cultural în care ne mişcăm, de lecturile noastre. Până la urmă, dacă vă referiţi la cartea mea care pentru cititorul român are semnificaţia cea mai mare şi care a fost un soi de ruptură faţă de discursul tradiţional...
- "Istorie şi mit în conştiinţa românească" - carte care a fost destul de şocantă pentru unii...
- Aşa este. Aveam nişte exemple, dar nişte exemple punctuale. În istoriografia franceză, există abordări de genul ăsta. Dar nici nu ştiu dacă scrisese cineva o carte în plan european care să analizeze în ansamblu într-o sinteză, să degajeze liniile directoare, discursul istoric mitologizant caracteristic ţării sau culturii respective.
- Şi acest tip de abordare a istoriei credeţi că are în planul imediat, social, un impact de însănătoşire a climatului?
- Cred că ne ajută să fim mai puţin dependenţi de istorie. Nu vreau să-i rup pe români de istorie. Nici nu contează ce vreau şi ce nu vreau. Românii se îndepărtează de istorie, după ce s-au scăldat foarte tare în istorie, fiindcă asta este istoria pe care o trăim. Pur şi simplu, prezentul e tot mai prezent şi întreaga lume europeană până la urmă se îndepărtează de istorie fiindcă istoria merge tot mai repede şi ne rupe de trecut. E o constatare. Eu nu am avut şi nu am nimic împotriva istoriei. Sunt un istoric profesionist, sunt din interiorul sistemului. Însă oamenii trebuie să fie mai puţin dependenţi de istorie.
Istoria vine cu multe exemple glorioase, care sunt adesea artificiale sau, oricum, amplificate. Şi care te fac, cum se zice, să te îmbeţi cu apă rece. Nu ne putem baza la nesfârşit pe daci şi pe romani, pe Ştefan cel Mare, pe Mihai Viteazul şi nici măcar pe Carol I, pe Ionel Brătianu. Avem alte probleme astăzi decât au avut ei ieri. Un duş rece poate nu strică pentru cei care tot visează la gloria străbună... Oamenii trebuie să fie mai ales conştienţi că prin istorie adesea sunt mani****ţi foarte tare. Atunci când auzi un om politic bătându-se cu mâinile în piept şi spunând ceva despre istorie, trebuie să te gândeşti: cam ce vrea acel om politic? E chiar atât de îndrăgostit de istorie sau are alte lucruri de rezolvat? Cu nimic nu se manipulează atât de bine cum se manipulează cu istoria! Tocmai fiindcă pare o colecţie de lucruri adevărate şi chiar este până la un punct. Dar istoria este mereu rescrisă, dintr-o anume perspectivă ideologică şi politică. Oamenii trebuie să înveţe să se apere de mani****rea prin istorie, fiindcă asta e mani****rea de tip sentimental. Suntem români, ăştia ne-au făcut rău într-o perioadă sau alta... Suntem români, trebuie să fim toţi uniţi - ăsta era discursul istoric al lui Ceauşescu. Dar de ce tot bătea monedă şi cu Burebista, şi cu Mihai Viteazul? Fiindcă mesajul real ăsta era: românii au fost întotdeauna uniţi în jurul marilor lor conducători care au fost Burebista, Mihai Viteazul, iar acum sunt eu, Ceauşescu! Era o mani****re prin istorie, nu era marea lui dragoste faţă de daci! Trebuie atenţie cu istoria... Este a noastră, trebuie să ţinem la ea, este fondul nostru cultural, spiritual, moştenirea noastră. Dar, în acelaşi timp, trebuie să vedem despre ce istorie este vorba, ce se urmăreşte adesea prin istorie.Şi, în acelaşi timp, ceea ce am încercat să arăt, merge în spiritul pluralismului. Pluralism care nu poate să fie doar politic pentru că nu are pe ce să se bazeze. Trebuie să fim pătrunşi de valorile pluralismului în genere, pluralism politic, cultural, respectul opiniei celuilalt, al diversităţii...
Nu putem să construim o societate democratică bazată pe un discurs autoritar cu privire la istorie. Asta este condiţia istoriei, asta am încercat să arăt: nu există un singur discurs asupra istoriei. Nu există o singură istorie, "istoria adevărată"... Reconstituirile noastre sunt de foarte multe feluri. Ca profesionişti încercăm să ne apropiem cât mai mult de istoria care a fost. Nu vom atinge niciodată perfecţiunea în această apropiere. Întotdeauna vor fi aproximaţii, nu ai cum să reînvii trecutul în totalitatea lui, pentru că este prea mare... Noi luăm elemente din trecut, le asamblăm în felul nostru. Orice discurs despre istorie este un discurs parţial, sperăm să fie cât mai apropiat de istoria reală, dar nu poate să fie identic cu istoria reală.
Astea sunt lucrurile pe care am încercat să le arăt şi cred că este o contribuţie pe care pe terenul meu am adus-o la ideea asta mai mare a pluralismului. Şi, în fond, a democraţiei în România. Dacă ne democratizăm, trebuie să democratizăm şi istoria. Sau înţelegerea noastră asupra istoriei. Îmi amintesc discuţia care a devenit adesea penibilă şi acuzatoare în stilul proceselor staliniste când au apărut noile manuale de istorie în '98-'99. Au sărit mulţi în sus că nu asta este istoria adevărată. Istoria adevărată era cea pe care o învăţaseră ei la şcoală din anii '70-'80.
- Erau şi aberaţii acolo, precum prezenţa unor proaspete vedete de televiziune...
- Sigur că erau şi aberaţii, dar şi în manualele dinainte erau şi mai mari aberaţii. Toate astea le poţi discuta, dar nu în genul acesta acuzator. Şi în istorie este firesc să ai o anumită libertate. Ne închinăm în faţa lui Ştefan cel Mare, suntem copleşiţi de personalitatea lui, dar în primul rând suntem nişte oameni care trăim astăzi, şi este firesc să ne comportăm ca nişte oameni liberi, inclusiv în judecata noastră. Nu este vorba de respect, dar am dreptul să interpretez cum cred de cuviinţă, între limitele decenţei, a unui adevăr istoric care totuşi există, între limitele profesionalismului. Dar în rest trebuie să ne învăţăm cu o atitudine mai liberă. Adesea o constat pe pielea mea, am fost foarte combătut când am dat primele texte, chiar înainte de "Istorie şi mit", imediat după '90. După aceea a fost scandalul manualelor, nu am fost implicat direct, dar oricum a fost încă o răbufnire puternică prin '98-'99, iar acum vedeţi că lucrurile s-au liniştit. Acum cred că românii s-au învăţat deja să privească istoria ceva mai detaşat. Cred că sunt evoluţii culturale care sunt la fel de rapide, poate vor fi şi mai rapide, decât evoluţiile materiale. România s-a deschis spre Europa, oamenii călătoresc, vin şi străinii aici. Este o mişcare culturală şi spirituală care dă mai multă detaşare, mai puţină atitudine obsesivă.
- Sigur că la polul celălalt o prea mare detaşare poate duce la o formă de indiferenţă. Este şi aceasta o capcană...
- Este, da. Ce sper eu este ca România să se normalizeze. Românii sunt foarte împărţiţi, şi nu de ieri, de alaltăieri. Sunt curente caracteristice culturii româneşti încă din secolul al XIX-lea, un europenism prooccidental, să-i spun mai clar, şi celălalt autohtonist antioccidental... Sunt unii români, au fost şi mai sunt, care sunt gata să se lepede de tot ceea ce este românesc, fiindcă singurul model pentru ei este cel Occidental. După cum au fost români şi încă mai sunt care nici nu vor să audă de alt model fiindcă valorile noastre ar fi valorile supreme. Este genul de polarizare care sper să se reducă şi ideal ar fi să dispară. Se înţelege că trebuie să ţinem la moştenirea noastră culturală, în acelaşi timp să fim deschişi spre lume şi mai ales spre partea occidentală a Europei... Şi să încercăm să le îmbinăm. Nu am soluţii, şi nimeni nu are soluţii ideale - cum le îmbini, până unde mergi, la ce renunţi, ce păstrezi, ce adaptezi. Dar ideea mare asta este: să reuşim să fim în aceeaşi măsură români şi europeni, nu mai mult români decât europeni şi nu mai mult europeni decât români. Cred că se poate, asta ţine de un echilibru pe care sper să-l învăţăm.

[Bancaru]

PARASCHIVESCU: Ridica-ma la Cielo



"I love Cielo." Asta scrisese din pietricele, in mijlocul unei curti interioare, un personaj brunet, ferchezuit si pasional.


Fiecare om e liber sa-si iubeasca masina si sa-i faca declaratii de amor, mi-am spus. Abia dupa aceea mi-am dat seama ca ma aflam intr-o grava eroare. Cielo nu era masina, ci femeie. Mai bine zis, un turtur cu fusta, o creatura indiferenta la suferinta celui care-o iubea, o insensibila fara leac.

Tanarul de langa ea, un anume Lawrence, se chinuia sa-i topeasca sloiul din piept: laudandu-i lungimea pletelor, asemuind-o cu un diamant orbitor, cantandu-i frumusetea austera sau susurandu-i la ureche mici pepite de intelepciune, din categoria "Daca vrei sa fii suparata, fii suparata; daca vrei sa fii fericita, fii fericita" sau "Dupa noapte vine zi".

Daca vreti sa le urmariti pe cele doua personaje, o puteti face pe TVRM, care difuzeaza telenovela "Alesul inimii". Fiti gata pentru un scenariu de un infantilism copios, pe langa care cele din "Guadalupe" sau "Mala mujer" par opere de referinta ale iluministilor, si mai ales remarcati sonoritatea aparte a dialogurilor.

Caci "Alesul inimii" nu vine din America de Sud, ci din Filipine (fapt care explica de ce Lawrence seamana cu un hibrid rezultat din incrucisarea unei filatoare vietnameze cu un pescar din Golful Mexicului). Personajele se ratoiesc si in clipele de tandrete, folosind excesiv consoanele si onomatopeele. Cea mai discreta soapta de dragoste seamana a declaratie de razboi. N-ai spune ca se pregateste o logodna, ci invadarea unei tari ostile.

In episodul pe care l-am vazut, Cielo si Lawrence s-au zgait indeaproape la acel "I love Cielo" de care am pomenit la inceput, dupa care au urcat in varful unei cladiri in ruine, ca sa aiba si o imagine de sus a declaratiei.

Surescitat si folosind mai multe consoane decat de obicei, Lawrence a coborat la loc in curte, a scos niste exclamatii care n-au mai fost traduse si s-a suit la loc, agil ca un leopard si agitat ca un iepure care simte primejdia. N-am de unde sa stiu, dar e posibil ca amorezul sa fi cantat inceputul din piesa Loredanei Groza, "Ridica-ma la cer", adaptand-o cerintelor filipineze in materie de ceata corticala.


Radu Paraschivescu - www.evz.ro

[georgemp]

FRIGO MEDIA A OBTINUT LICENTA PENTRU SPORT TOTAL FM
Consiliul National al Audiovizualului a acordat astazi Frigo Media, proprietarul cotidianului Sport Total, licenta pentru postul de radio Sport Total FM.
Proprietarul Sport Total a obtinut astazi, in urma concursului organizat de Consiliul National al Audiovizualului, licenta pentru postul de radio Sport Total FM. Noul post va emite pe frecventa 97,4 FM si va avea o grila de programe bazata pe transmisiuni in direct, talkshow-uri, stiri si comentarii. Emisia acestuia va incepe in urmatoarele saptamini.
-----
Dupa parerea mea,o veste foarte buna!
Chiar ne trebuia asa ceva,si poate ca o sa creasca si ziarul,o data cu postul de radio!

[Bancaru]

A mai fost postul asta de radio. La un moment dat a disparut, chiar ma intrebam ce s-a intamplat...

[miril]

Gresesti, Bancaru. Postul se numea Total Sport, printre actionari numarandu-se si un anume Soare, Vlad Soare. Ca sa ti dau, totusi, dreptate, in ciuda "greselii", eu cred ca-i vorba de aceiasi Marie.

[Bancaru]

Eu vorbeam ca a disparut de la frecventa. Mai bine zis de pe frecventa. Era, parca, 92,7. Nu mai era pentru ca eu il aveam in masina. Mai ascultam comentarii live cu cupa. Era si un site, daca va aduceti aminte. Mai este?

[miril]

Nu, caci i-au dat un Kick...ers.

[miril]

Seherezada politicii romanesti Ioana Lupea Ev Z

Ioana Lupea: "Seful statului nu avea dreptul sa tina sub tacere o abatere atat de grava, daca ea a existat.".

Pe vremea cand era paznicul secretelor lui Traian Basescu si pastorul administratiei prezidentiale, Elena Udrea ar fi primit o misiva scrisa de mana in care premierul Romaniei ii cerea sefului statului sa-l salveze pe Dinu Patriciu de procurori. Biletelul vinovat ar fi urmat sa fie biletul de iesire al lui Calin Popescu-Tariceanu de la guvern.

Informatia arhivata in memoria fostului consilier prezidential i-a „scapat” inaintea Congresului PNL, la care liberalii isi vor afirma unitatea in jurul premierului si legitimitatea ca partid liberal democratic. Nu e cine stie ce filosofie sa banuiesti ca Elena Udrea a intentionat sa concureze Congresul, sa-l oblige pe Tariceanu sa raspunda daca biletelul cu pricina exista sau nu.

Intr-o alta tara democratica din aceasta lume, in care minciuna si coruptia se platesc greu, „porumbelul” eliberat de Elena Udrea ar fi adus razboi politic. Premierul ar fi fost obligat sa dea explicatii in fata parlamentului, in fata institutiilor de ancheta, sa-si prezinte demisia. Presedintele ar fi fost chestionat de ce nu a adus la cunostinta cetatenilor aceasta bizara interventie, a carei existenta, intr-o anumita forma, o recunoaste. Un asemenea scandal ar fi dus la dezbateri publice intense despre statul de drept si la alegeri anticipate.

Faptul ca premierul ii cere presedintelui sa se implice intr-o ancheta care vizeaza un prieten al sau este de doua ori gresit intr-o democratie functionala. Arata ca separatia puterilor nu exista si ca relatiile de clan politic sunt mai importante decat interesele statului. Numai ca, intr-o alta tara democratica, un asemenea dispret pentru democratie n-ar fi existat nici macar in visul vreunui politician paranoic. Se putea intampla doar in Venezuela lui Chavez, in Cuba lui Castro, in Rusia lui Putin.


Dezmintita flegmatic de Calin Popescu-Tariceanu si admisa timid de Basescu, povestea Elenei Udrea nu a subordonat Congresul PNL, partidele politice au reactionat circumspect, iar procurorii au ignorat-o. Cine a trimis-o pe Udrea la Antena 3 - un fel de divan al Seherezadei - cu dezvaluirea este posibil sa-i fi facut un deserviciu lui Traian Basescu, daca nu cumva si l-o fi facut singur.


Nu este exclus ca vinovatia sa se transfere de la Tariceanu - care a adoptat cea mai buna tactica, minimalizarea - la presedinte. Seful statului nu avea dreptul sa tina sub tacere o abatere atat de grava, daca ea a existat. Blamabil va fi cel perceput ca puternic pentru ca nu a facut nimic sa indrepte, a ascuns, a mintit. Raspunsul laconic al premierului nu atrage un alt raspuns. Dar orice raspuns al lui Traian Basescu va produce o avalansa de comentarii in care acesta poate fi ingropat de inamicii politici.


Ce va ramane in amintirea alegatorilor? Inca o cearta intre palate cu Elena Udrea pion al Cotroceniului impotriva sefului de la Victoria? Daca Emil Constantinescu a fost invins de serviciile secrete, Traian Basescu ar putea fi biruit cu propria arma, o femeie frumoasa, inteligenta, care stie sa puncteze personal in disputa intre presedinte si premier. Elena Udrea are o multime de povesti, pe toate gusturile.

[miril]

Maine il vom sarbatori pe Cel mai dintre Cei mai.

'Ma recomand: Mihai Eminescu' de Rodica Mandache de JN

"Ce-a cautat pe-aici acel pe care si un BUDHA ar putea fi gelos?"
Emil Cioran

Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ianuarie. Ma intreb de ce nu este aceasta zi sarbatoarea nationala a romanilor si cred ca s-au mai intrebat si altii. Prin opera lui, prin viata lui de crucificat, prin stranietatea personalitatii sale, prin faptul ca ne face pe toti sa simtim durerea si misterul si sa ne intrebam cine suntem prin toate aceste lucruri, el ne-a oferit mantuire. Viata si opera lui ne ating nervii si organele de perceptie pe care noi, oricat ne-am stradui, fara el nu ne-am putea cunoaste in propria noastra evolutie.

El singur a dus cuvantul in limba romana atat de sus, incat a reusit sa prinda in mod tulburator sensurile clipelor incandescente ale existentialului. La fiecare inceput de an, la 15 ianuarie, eu cred ca asist la cel mai mare sacrificiu al poporului pe care il iubesc si din care fac parte. Si asta pentru ca poetul a aprins un foc care l-a ars pe el si ne-a dat noua viata. Si pentru o ora, pentru o zi suntem cu totii constienti si de el, si de noi.

I.L. CARAGIALE: "Ma recomand, Mihai Eminescu. Asa l-am cunoscut eu".

GEO BOGZA: "Pe vremea cand Dumnezeu umbla cu Sf. Petru pe pamant, intr-o noapte ploioasa, au ajuns la marginea unui sat si abia au indraznit sa bata cu toiagul in prima poarta. Caini mari s-au repezit sa-i sfasie, dar numaidecat s-a auzit un glas barbatesc intreband:

Muzeul Literaturii Romane
TANAR. Fruntea iesea stralucitoare de sub parul negru
– Cine bate?
– Oameni buni!
Atunci omul, potolind cainii, i-a poftit in casa, unde nevasta si copiii abia se trezisera din somn, si a inceput a da porunci, dar cu blandete.
– Mario, ia mai pune cateva vreascuri pe foc. Tudore, da fuga la fantana dupa o ciutura de apa proaspata. Ilenuta, ia vezi de o olita cu lapte proaspat.
Si le-a dat sa se spele si sa se stearga cu stergare albe si i-au ospatat, si i-au dus sa doarma intr-o odaie in care mirosea a gutuie si busuioc.....

A doua zi dimineata iar le-a dat sa se spele, i-a ospatat si le-a pus in traista niste mere cum nu mai vazusera si le-a urat drum bun.
Si cum au iesit din sat, Sf. Petru a inceput sa se roage de Dumnezeu:
– Doamne, fa ceva pentru oamenii astia, ca tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea sa fac Sf. Petre, c-ai vazut ca nu erau nevoiasi.
– Doamne, fa ceva ca sa-si vada macar o data sufletul!
– Sa-si vada sufletul spui Sf. Petre? – Da, Doamne, sa-si poata vedea sufletul, asa cum vedem noi plopul cel de-acolo!
– Bine, Sf. Petre, a raspuns Dumnezeu, privind ganditor la satul din vale.
– Iar dupa o vreme, in neamul acela de oameni s-a nascut Mihai Eminescu".
"Atat timp cat pe aceste pamanturi, soarelui i se va spune soare, iubirii – iubire si poeziei, poezie, pe EL nimeni nu-l va tagadui."

TUDOR ARGHEZI 1957. "A vorbi de Eminescu este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta. Nu poate sa ajunga vorba pana la el fara sa-l supere tacerea.
Intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al ghiersului romanesc. Din tumultul domestic al vietii lui s-a ales un crucificat. Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Ma numesc unul din oamenii in viata care l-au vazut pe Eminescu in carne si oase. Eram copil de 7 ani. L-am vazut pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grabit, fara sa ocoleasca nimic impetuos.
Uite-l pe Eminescu – a spus cineva cu un glas pe care-l tin minte. Poetul traia pe atunci o metempsihoza straina. Nu puteam sti cine era sa fie Eminescu si ar fi fost normal sa-l uit. E curios ca nu l-am uitat."

PETRE TUTEA: "Eminescu, despre care Iorga spunea ca-i expresia integrala a natiunii romane, iar Blaga ca reprezinta «ideea platonica de roman», e romanismul absolut si l-am definit eu «suma lirica de VOIEVOZI»".

ARHIVE: "Eminescu se afla in casa de sanatate. Medicul Bursan sta de vorba cu poetul. Suntem in iunie 1889. Raspunsurile poetului au profunzimea onirica a basmelor fantastice.
– Cum te cheama?
– Sunt Matei Basarab. Am fost ranit la cap de Petre Poenaru, milionar pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cat oul de mari.
Pentru ce?
Pentru ca eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se teme sa nu-i iau mostenirea.
Ce-ai de gand sa faci, cand te vei face bine?
Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi, vara anului 1989 – Document"

NICHITA STANESCU: "Cu ce altceva ar fi putut sa fie impuscat Mihai Eminescu decat cu gloante de diamant cat oul de mari? Ar mai fi putut sa fie impuscat cu ceva – CU INSASI STAREA SUBLIMULUI".

GEORGE BACOVIA: "Eminescu/Ca steaua care s-a desprins/Ce piere-acum in haos/O inima poate s-a stins/Spre vesnicul repaos/Ca maini si-a noastra va cadea/In stricta vesnicie/Cine-o cata mahnit spre ea?/Vai, nimeni... cine stie!".

ALAIN BOSQUET, 1964: "Eminescu este tineretea si entuziasmul unui veac, este totodata freamatul lui tragic. Este mai presus de toate dovada magistrala ca geniul confera o atroce responsabilitate. Trebuie sa-l admiram asa cum admiram focul!".

I. SLAVICI, 1874: "Eminescu este dintre acei putini oameni care nu sunt meniti a vietui in societate, pentru ca nu-si afla semenii. Indeosebi este nesuferit, pentru ca stia cine este EL, stie cine sunt altii, nu-i pasa de o lume pe care trebuie s-o dispretuiasca si sta ca si o carte deschisa inaintea tuturora".

GEORGE BERNARD SHAW, 1930: "Am citit «Imparat si proletar», «Strigoii» si toate celelalte. Daca as fi unul dintre editorii aceia tineri cu tipografie care dezgroapa carti vechi si fac editii pentru bibliofili, m-as repezi de indata la aceasta carte uluitoare. Traducerea si ea m-a sedus. Sa-mi spui, draga editorule, daca ai avut noroc cu MOLDOVEANUL care a scos din mormant acest XVIII-XIX «fin de siecle»".

MIRCEA ELIADE: "Neamul nostru romanesc si-a asigurat dreptul la «nemurire» mai ales prin creatia lui Eminescu. Petrolul si aurul nostru pot intr-o zi seca. Graul nostru poate creste si-aiurea. S-ar putea ca-ntr-o zi nu prea indepartata, strategia mondiala sa sufere anumite modificari, INCAT POZITIA NOASTRA DE POPOR de granita sa-si piarda insemnatatea pe care o are de un secol incoace. Toate s-ar putea intampla. Un singur lucru nu se poate intampla – Disparitia poemelor lui Eminescu. Si cat timp va exista in lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvata. Un neam supravietuieste mai ales prin creatiile geniilor sale".

NICHITA STANESCU: "Pe Strada Plantelor, aparea putin greoi la mers si ingrosat de pamant. L-am revazut. Melancolia apunea atat de sus, incat lovea seaua Carpatilor. In orice secunda puteam calca in crevasa nemaifiind in dulce lumea lui. M-a-ntrebat daca nu mi-e frig cand udam cu apa lacrimei arsura.
Ma dor picioarele, mi-a zis.
Se ridica incet ca si cum lacrima ar fi de piatra.
Unde sa ne ducem, am strigat, in ce cuvant?
Mi-a zis dezamagit. Stam, mi-a zis. Stam. Aparea si disparea din aratare. Il dureau picioarele. Cand i-am strigat, urland, stai, stai!".
"Ideia noastra despre el se pierde/ In primul descantat de iarba verde/ Noi credem ca-i al nostru El, Poetul/ Dar noi am devenit ai lui cu-ncetul."
"Consider versul eminescian
«Nu credeam sa-nvat a muri vreodata» o revelatie a revelatiei. Si cand Eminescu se afla la Iasi, centrul natiunii se afla la Iasi, cand Eminescu se afla la Venetia, centrul natiunii se afla la Venetia, cand Eminescu intarzia pe Strada Plantelor sa moara, centrul natiunii intarzia sa moara pe Strada Plantelor."

E. CIORAN: "Eminescu a fost declarat unanim o aparitie inexplicabila. Oare ce-am face noi daca nu l-am fi avut pe Eminescu?

VERONICA MICLE, 1885: «Varful inalt al piramidei/ Ochiul meu abia-l atinge/ Astfel, tu-n a carui minte/ Universul se rasfrange/ Al tau geniu peste vreacuri/ Ramane-va pe pamant./ Si doreste a mea iubire.../ Prin iubire pan-la tine/ Sa ajunga si-a mea soarta/ Ca de soarta ta s-o leg/ Cum sa fie?/ Cand eu micimea imi cunosc atat de bine/ Cand mareata mea fiinta poate nici n-o intelegeam/ Geniul tau planeaza-n lume/ Lasa-ma in prada sortii/ Si numai din departare/ Cand si cand sa te privesc/ Martora maririi tale/ Sa fiu pan-la pragul MORTII / Si ca pe-o minune-n taina/ Sa le-ador, sa te slavesc»".

SILVIA PANKHURST, 1930, primul editor englez al lui Eminescu: "Opera lui Eminescu apartine tuturor timpurilor. Fiecare linie a versurilor este un giuvaier. Clasificat printre pesimistii timpului sau, Eminescu face parte totusi dintre marii optimisti. Doreste ridicarea omului si crede-n ea. Noi il salutam ca pe un filozof al timpului sau, ramas astazi printre cei moderni indragostit de POPORUL SAU, cel mai de seama INTERPRET al sau, un mare cetatean al OMENIRII".

Muzeul Literaturii Romane
MATUR. "Simt ca nu mai pot, am secat moraliceste"

AL. VLAHUTA, 1879: "Intr-o zi m-am dus la tipografie, la TIMPUL, sa-l iau ca sa mancam impreuna. L-am gasit facand corecturi. Era abatut si obosit la fata.
– Nu mai pot! Nu mai pot! As vrea sa ma duc undeva la tara sa ma odihnesc vreo doua saptamani.
– De ce nu te duci?
– Dar unde sa ma duc? Cu ce sa ma duc? Pe cine sa las in locul meu? Sunt singur la negustoria asta de principii. De 6 ani o duc intr-o munca zadarnica. De 6 ani ma zbat intr-un cerc vicios. De 6 ani n-am repaosul senin ca sa ma pot bucura si de altceva decat de POLITICA. Simt ca nu mai pot, am secat moraliceste. Sunt strivit. Nu ma mai regasesc si nu ma mai recunosc. Astept telegramele HAVAS si ca sa scriu, iar sa scriu, sa scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormant si n-as mai fi ajuns sa traiesc".
"Era un dramatic strigat de durere prevestitor al tragediei care avea sa-i sfasie prea devreme destinul celui mai mare poet roman."

"Cum sedea peste foile atat de caligrafic scrise ale manuscriptului sau, Eminescu avea o infatisare mai putin masiva, fruntea iesea stralucitoare de sub parul negru ca pana corbului, sprancenele apareau in toata frumusetea lor si taietura fina a nasului lasa numai la intalnirea narilor o usoara urma de vulgaritate. Cand ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci parea ca se uita visator in departare, adesea miscand in mod ritmic mana, o mana de copil binevoitoare, neingrijita, poate nespalata"
Mitte Kremnitz, 1893

[miril]

O carte de interes...european.

Lecturi la tava - Traducand limba europeana de Dan C.Mihailescu "Cartea gesturilor europene" JN

Daca tot avem libertatea deplina a calatoriilor si s-a internationalizat piata muncii, daca a sti doua limbi straine a devenit de mult o cerinta elementara in Europa, una aproape igienica, si daca e adevarat ce se zice – ca mai bine de jumatate dintre romanii de Acasa traiesc din banii celor plecati la munca Afara – atunci Cartea gesturilor europene de Peter Collett (Editura Trei, traducere de Andreea Rasuceanu) poate fi un adevarat abecedar dambovitean pentru noul ev turistic.

Sunt multe lucruri pe care abia acum observi ca le stiai, dar la care n-ai stat sa reflectezi cumsecade. Asa ar fi deosebirile radicale dintre nordicii si sudicii europeni la ritmul si cantitatea vorbirii: lentoare si laconism in Nord, iuteala logoreica ametitoare in Sud. Sau excesul de gestica si mimica intru complicitatea cu interlocutorul la meridionali, spre deosebire de aspra economie nordica a miscarilor si grimaselor semnificante. In conversatia stradala, nordicii mentin o distanta diplomatica, in vreme ce sudicii se vara cat mai agasant unii intr-altii.

Sau tipurile de umor – cel negru, flegmatic, adeseori morbid sau coroziv, la britanici, fata de "istetimea galica" (si care are doua variante, cerebrala si fiziologic-aluziva) ori de "interesul nemtilor fata de umorul cu conotatii anale: temele scatologice apar in ghicitorile copiilor, in proverbe, blesteme, injuraturi, insulte, amenintari sau in glumele intre maturi". In general sunt captivante faliile comportamentale dintre latini si saxoni, dintre mentalitatile continentale si cele insulare, ca si deosebirile de nuanta ce-i individualizeaza pe italo-hispanici de balcanici, ori pe central-europeni de nordici si sudici.

Dar cartea abunda in detalii de care nu stiam. De exemplu, ca gestul romanesc de "a da cu tifla" – cu clare conotatii sexuale – se numeste "mano fica" (semnul smochinei), dar in Portugalia nu are nimic obscen, fiind "intrebuintat doar ca forma de aparare impotriva deochiului". Sau ca gestul mitocanesc de a chema chelnerul plesnind din degete era "des folosit in Roma antica atunci cand un domn dorea oala de noapte. Faptul ca acest semn era asociat cu servitorii si mai ales cu mersul la toaleta poate explica de ce astazi este privit ca o impolitete".

Si tot asa, dupa ce vezi cum devine cazul cu batutul prea familiar pe umeri, cu scosul palariei si cu plecaciunile, dupa ce vezi ca gestul din degete al incornorarii masculine si V-ul victoriei sunt universal acceptate, afli diferitele moduri de imbratisare a prietenilor in public, vezi cu intristata revolta ca numai in Romania se mai saruta mana femeilor pe strada si chiar in localuri, te intrebi de ce francezii se saruta "arabeste" de trei ori pe obraji cand se intalnesc, sau intelegi ca semnul cu degetele pentru OK va sa zica si ca totul e-n regula, dar si ca totul e zero. Cand spui Herr si Frau, cand spui direct John?

Stiati ca "intr-un top al igienei, italienii sunt fruntasi, iar spaniolii codasi"? Dar ca, spre deosebire de Anglia si Germania, unde WC-urile sunt separate, in Franta "se obisnuieste ca barbatii si femeile sa foloseasca aceeasi toaleta", de unde tot soiul de situatii inconfortabile? Sunt redate injuraturile soferilor la volan din diferite tari europene, de unde vedem o data mai mult ca romanii sunt infinit mai inventivi in domeniu (aud ca ungurii ne concureaza si aici serios). Se spune cu dreptate ca "lumea este-atata cat o vezi".

Dar din cat o vezi mai mult, din atata trebuie sa stii s-o traduci mai bine.

"Pe cap de locuitor, cheltuielile cu produsele de igienizare a closetului in Germania sunt aproape duble fata de cele din Franta, Italia si Regatul Unit. Aceasta arata ori ca WC-urile din casele nemtilor sunt mai curate, ori ca necesita de doua ori mai mult detergent. Oricum ramane valabil faptul ca nemtii cheltuiesc extrem de mult in incercarea de a-si mentine closetele curate."
Peter Collett

[miril]

Despre un actor cu deschidere universala.

Ion Caramitru cu Hamlet in comunism Lica Manolache Ev Z

Actorul, revolutionarul si actualul director al Teatrului National povesteste despre cum a protestat Hamlet impotriva dictaturii.

Inauntru, o vitrina adaposteste carti in editii princeps, iar pe peretele alaturat, Caragiale si Cosbuc privesc din aceeasi fotografie.

Ion Caramitru este unul dintre actorii care au trait din plin experienta de a lucra in timpul comunismului. Spectacolele interzise, frigul din sala si textele cu subinteles faceau parte din cotidian.

"Teatrul era profund impotriva sistemului politic. Textul se interpreta voit in dublu sens, incercand sa transmita lucruri care nu puteau fi spuse direct. Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu, Silviu Purcarete si altii abordau o anumita maniera regizorala, iar actorii interpretau textele cu o tehnica aparte."

Frigul din Hamlet

Actorul a avut un imens succes cu piesa "Hamlet", jucata timp de sapte ani la Teatrul Bulandra. Comunistii nu au fost insa incantati deloc. "Spectacolul "Hamlet" a fost un puternic protest la adresa sistemului. S-a montat piesa integrala, care tinea cinci ore, iar debutul a fost in noiembrie ‘85, intr-o perioada in care nu exista caldura in salile de teatru din cauza economiilor lui Ceausescu.

Piesa se juca practic la zero grade, iar salile erau arhipline. Organele comuniste au vrut sa interzica spectacolul, dar am reusit sa-l jucam dupa negocieri ratate, apoi lupta cu cenzura, urmata de amenintari. Le-am spus: "Ne vom supune cenzurii, dar vom face un scandal imens sa se afle si in afara ca in Romania este interzis Shakespeare si Hamlet"", isi aminteste actorul.

Caramitru spune ca evenimentele l-au silit sa intre in politica deoarece a participat activ la Revolutie. "Daca nu as fi fost implicat in ceea ce s-a intamplat in ‘89, poate ca viata mea nu ar fi luat-o si in aceasta directie. Am asteptat cu speranta sa se produca o miscare, sa vina libertatea, dar ce a urmat dupa aceea se cunoaste. M-am retras la un moment dat din politica, un semn de protest fata de ceea ce se confisca din mers in 1990 de Iliescu, fosta nomenclatura si comunisti. Revolutia noastra cea anticomunista nu a reusit, ci a reusit aceea pe care au confiscat-o ei", spune actorul.

Taranist convins

Caramitru se numara printre putinii ministri care nu au parasit "corabia". A ales PNTCD, partid revenit de curand de la PPCD la numele istoric, deoarece este o formatiune anticomunista.

"In prezent, tara este stapanita de oligarhi economici proveniti din randul ********ilor si al activistilor de partid. M-am inscris in PNTCD in 1996. Este un partid profund anticomunist, atasat de patura oamenilor de la tara. Principiile sale au ramas intacte. A fost la guvernare in 1918 si a adus Romaniei un statut de tara europeana odata cu marea Unire. Dupa 1989, partidul a fost subminat din interior. Avem o lista de oameni deconspirati ca fosti colaboratori ai Securitatii, unii chiar au condus partidul", destainuie Caramitru.

Taranistul considera ca esecul dreptei din 2000 are ca principali factori membri ai Partidului National Liberal si pe fostul sef de stat Emil Constantinescu.

"Liberalii au decis atunci sa iasa din CDR si sa nu sustina candidatul nostru la presedintie. Apoi greseala tragica a fost a lui Emil Constantinescu atunci cand a hotarat sa nu mai candideze."

Pentru viitor, Ion Caramitru doreste ca taranistii sa mearga pe cont propriu in alegeri, fara niciun fel de aliante. "Partidul poate intra in parlament cu o campanie electorala simpla, cinstita, scotand in evidenta lucrurile bune realizate la guvernare si cu oameni credibili. Orice fuziune ciudata, cu oameni care sunt fosti inamici politici, nu va creste puterea PNTCD, ci dimpotriva."

CARTE DE VIZITA

Decorat in Marea Britanie si Franta

> Ion Caramitru s-a nascut pe 11 martie 1942, in Bucuresti.

> In 1964 a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale".

> A debutat pe scena in 1964, in rolul lui Eminescu, in piesa cu acelasi nume a lui M. Stefanescu.

> Este actor de teatru, regizor si actor de film.

> In 2005 a fost numit director al Teatrului National din Bucuresti.

> In 1995 a fost decorat de catre Regina Elisabeta a II-a cu titlul de Ofiter de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic pentru activitatea culturala. Doi ani mai tarziu, primeste dinstinctia de Cavaler al Ordinului Literelor si Artelor in Franta.

DESEN

Teatrul National din urma cu 130 de ani

Pe unul dintre pereti se afla un desen mai vechi de un secol. "Este cladirea Teatrului National in timpul Razboiului de Independenta din 1877. Reprezentarea am gasit-o intr-un anticariat din Londra. Probabil facea parte dintr-o publicatie."

Transformare. Caramitru explica ce s-a schimbat in teatru si de ce este folositor teatrul experimental. De asemenea, actorul vorbeste despre prietenia sa cu Toma Caragiu.

Chiar daca astazi este director al Teatrului National, Caramitru isi continua cariera de actor inceputa in urma cu mai bine de 40 de ani. Exista schimbari majore intre situatia de pana in 1989 si ce se intampla in teatrul zilelor noastre.

"Apropo de duplicitatea jocului, diferenta dintre teatrul de pana in ‘89 si cel de astazi este ca in prezent jucam piesele asa cum sunt scrise, iar atunci, dupa cum erau traduse".

Odata cu Revolutia, actorii au castigat libertate de exprimare, insa teatrul a pierdut rolul de "avanpost al rezistentei", dupa cum spune Ion Caramitru.

Chiar daca si-a desfasurat cariera pe scena clasica a teatrelor, Caramitru se declara un sustinator al celui experimental.

"Marele avantaj este ca actorii aflati la inceput de cariera exerseaza meseria intr-un spatiu neconventional si care ofera libertate totala de exprimare. La toate festivalurile mari de teatru se desfasoara in paralel si o sectiune de "off", de experiment care atrage o parte importanta a publicului. Exista chiar actori care fac cariera numai in teatrul experimental, pentru ca asta le place."

Prietenia cu Toma Caragiu

De-a lungul carierei, Caramitru a colaborat cu zeci de actori de renume din lumea teatrului si a filmului. O legatura speciala a avut cu Toma Caragiu, dupa ce a acesta a sosit in Bucuresti de la teatrul din Ploiesti.

"Pe Toma Caragiu l-am cunoscut la Teatrul Bulandra, unde am fost colegi. Am legat o prietenie frateasca, tinand cont ca amandoi eram aromani."

Cei doi au jucat impreuna in multe piese, printe ele numarandu-se "Azilul de noapte" si "Elizabeta I". Dar cei doi comunicau mult mai mult in afara scenei: "Petreceam mult timp impreuna la repetitii, comentam lumea teatrului, ne imprumutam carti. Uneori plecam cu masina la casa lui din Peris sa hranim cainii. Caragiu a fost membru PCR si secretarul organizatiei la Teatrul Bulandra. Cu timpul s-a schimbat.

Asculta Europa Libera si discutam pe marginea a ceea ce se difuza la postul de radio", spune directorul TNB. Dintr-un om al comunistilor, Caragiu a devenit un disident.

Caramitru isi aminteste: "Totul a culminat prin 1972, cand comunistii au interzis "Revizorul", de Gogol. Atunci, Liviu Ciulei a fost destituit din functia de director general, iar Caragiu din functia de conducere in partid.

Caragiu a devenit un varf de lance impotriva sistemului". Pe 4 martie se implinesc 30 de ani de cand Toma Caragiu a murit in urma cutremurului care a devastat Bucurestiul.

RENUME

Printre cei mai buni actori

Ion Caramitru a fost desemnat printre cei mai buni zece actori din toate timpurile care l-au jucat pe Hamlet. Clasamentul a fost realizat de publicatia britanica "The Times" anul trecut, cu ajutorul unor specialisti ai fenomenului shakespearean.

Caramitru a fost apreciat pentru "umorul penetrant si inconfortabil care i-a asigurat sanatatea mintala si l-a ferit de primejdii in conditiile unei presiuni politice si personale de nesuportat", afirma Michael Boyd, directorul artistic al companiei Royal Shakespeare.

COLECTIE

Pasionat de stilul brancovenesc

Directorul TNB colectioneaza obiecte si mobilier din perioada brancoveneasca. In biroul sau se afla doua oua din lemn si o cutie din acelasi material. "Imi place epoca. Icoanele, obiectele, moda din acea vreme au un spirit profund romanesc", spune Caramitru.

ARTA PLASTICA

Tablourile lui Bernea

Deasupra biroului se gasesc trei tablouri pictate de Horia Bernea. "Tabloul central face parte din seria de dealuri pictate de acesta", spune directorul TNB. Horia Bernea a contribuit esential la promovarea culturii romanesti in lume.

Operele sale au fost expuse in galeriile mari din Europa. Deoarece tatal sau fusese detinut politic, a trebuit sa spuna ca acesta murise pentru a fi admis la Arte Plastice.

SFATUL LUI CARAMITRU

"O fiinta unica"

Directorul TNB se adreseaza tinerilor actori. "Sa nu uite ca se exprima in secolul al XXI-lea, care se presupune a fi nu numai unul religios, dar si cultivat. De aceea, actorul trebuie sa fie educat si sa citeasca tot mai mult. Sa fie constient ca isi duce propriul destin in mana si ca in acest domeniu nu-l poate ajuta nimeni. Artistul este o fiinta unica, trebuie sa fie studios si sa aiba deschidere pentru cultura."

FATA NEVAZUTA

Sportiv de performanta

> Este pasionat de sport. Ca atlet a participat la Balcaniadele pentru juniori. Specialitatea sa era proba de 110 metri garduri.

> Caramitru a mai jucat baschet, tenis si a facut schi. "Am facut baschet din studentie si jucam in campionate in echipa Artelor, formata din cei de la Teatru, Arhitectura si Arte Plastice. De asemenea, imi place tenisul. Chiar si astazi mai joc doar cate o partida".

> A sustinut examenul de licenta in 1964, la Studioul Casandra cu "Hamlet", piesa lui Shakespeare, care i-a adus consacrarea internationala intre 1985 si 1992.

> Ca regizor a pus in scena mai multe piese de teatru, dar si spectacole pentru Opera Nationala din Bucuresti si pentru Opera Nationala din Belfast.

> Inainte de a colectiona obiecte din epoca brancoveneasca, Caramitru a avut o colectie de icoane si oua incondeiate.

> De zece ani este membru PNT si vicepresedinte al Asociatiei Revolutionarilor fara Privilegii.

[miril]

Desi este un articol de fotbal e bine sa bagam ochiul:

Mircea Sandu: „As pune bombe la stadioane“Ovidiu Dragan Cotidianul

Mircea Sandu vede o rezolvare dura a crizei stadioanelor in Romania: darimarea vechilor arene si construirea altora cu bani obtinuti din afaceri imobiliare.
Domnule presedinte, plecati de la federatie daca sinteti ales la UEFA?

Nici vorba. Intrarea cuiva in comitet inseamna ca reprezinti UEFA, nu te muti acolo. Voi fi plecat din tara doar la congrese, intruniri ale comitetului sau actiuni in strainatate, acolo unde forul european are actiuni sau urmareste desfasurarea unor programe in derulare, spre exemplu. In rest, stau la Bucuresti.

Daca ratati alegerile UEFA din ianuarie, va ginditi sa renuntati si la FRF?
Nu, de ce?

Nu v-ati saturat? UEFA e o miza mai mare si, daca nu sinteti ales, poate nu mai vreti sa va intoarceti la aceleasi probleme ca si pina acum.
Domnule, sa fie clar: stau atit timp cit lumea ma vrea. Nu mai fac eu greseala sa spun ca ma gindesc sa ma retrag sau alte lucruri interpretabile.

Credeti sincer ca aveti sanse sa ajungeti in cel mai influent organism din fotbalul european?
Sint convins ca am sanse enorme.

„Generatia asta n-a avut performante”

Ar fi dezastru daca am rata si calificarea la CE 2008?

Da. E chiar ultima sansa pentru generatia lui Chivu si Mutu, care inca n-a facut nimic pina acum. Pentru ca performanta nu inseamna citeva meciuri bune, ci calificari la turneele finale, unde sa avansezi cit mai mult. In plus, si cei care vin din urma ar pierde enorm.

Avem sanse la locul doi?
Cum la locul doi? Si prima pozitie este accesibila.

Ce jucator de la nationala va place?

Mi-e greu sa spun, pentru ca nu se fac asemenea categorisiri. Nu pot insa sa nu remarc saltul lui Marica, revenirea lui Mutu, ascensiunea lui Coman. Pe Marica l-am remarcat de mult, cind juca impreuna cu Mitea in nationala de tineret. Dupa un meci in Ucraina, am vorbit cu cineva de la o televiziune si i-am facut cadou trei casete: Camataru, Dumitrache si Raducioiu. I le-am dat si i-am spus ca poate sa ajunga mai mare decit toti.

Ar darima toate stadioanele

Care e solutia dumneavoastra pentru modernizarea infrastructurii la nivelul Ligii I?

Sincer, as pune bomba la toate stadioanele. In afara de „Steaua“, nici unul nu este la nivel european. Vedeti dumneavoastra, majoritatea covirsitoare a arenelor din orasele importante sint in centru sau in alte zone rezidentiale. Vinde, domnule, stadionul si hectarele din jur si cumpara la marginea orasului la un pret foarte mic. Din diferenta faci bani si pentru un stadion ca lumea, si iti mai si ramin sume mari. Va dau exemplu Dinamo: in zona, metrul patrat a sarit binisor de 1.000 de euro, iar ei au acolo mai bine de trei hectare. Nu gasesti teren in Pantelimon cu 70-100 de euro pe metru patrat pentru un nou stadion? La fel si Giulestiul, sau cel de la Iasi, Cluj si mai stiu eu de pe unde.

M-am enervat cind Duru a spus ca Dinamo poate evolua in Liga Campionilor pe propriul stadion, spunind el, dupa o analiza ochiometrica, despre investitii si alte probleme care sint de competenta stricta a specialistilor.

Va plingeti mereu de lipsa sustinerii din partea politicului. Nu va tenteaza o cariera in domeniu?
Nu, ce sa mai fac la virsta asta? Nu m-a tentat cind aveam 37-38 de ani, imediat dupa Revolutie, sau ce-o fi fost, dar acum! Si, ca sa glumim un pic, a mai ramas ceva de smecherit ca sa ma duc si eu? Mai e vreun combinat, vreo statiune ca sa poti sa le iei cum s-au luat toate? Asta e politica, dupa parerea mea: goana dupa smecherii. Dar sa stiti ca, in ceea ce priveste sprijinul politicului, lucrurile s-au schimbat.

Sinteti in relatii mai bune cu actuala guvernare decit cu cele precedente?
Pot doar sa spun ca am avut sansa unor intilniri cu Bogdan Olteanu si mi-a promis ca va sustine ca prioritate in Guvern construirea a 5-600 de stadioane in mediul rural. Ar fi fantastic! Va dati seama ca acolo copiii pot juca si rugby, si handbal, pot face si atletism, nu numai fotbal.

Seamana acest program cu celebra actiune a construirii de sali de sport de catre PSD?
Si aceea a fost o investitie bunicica, dar facuta nesabuit. Nu au fost consultati specialisti de la sporturile care se practica in sala si lucrurile nu au iesit chiar cum ar fi trebuit. Oricum, e un inceput.

Premierii sint fani fotbal

De ce credeti ca, brusc, dupa aderare, in programele de integrare, sportul apare ca prioritate?

Si-au dat si ei seama, domnule, de importanta fenomenului. Au inceput sa iasa in lume la nivel inalt si au dat peste un Berlusconi, care e patron de echipa, sau Tony Blair, un obisnuit al stadioanelor. Discutind mai relaxat, inclusiv despre fotbal, gasesti mai usor un limbaj comun spre alte niveluri. Tin minte ca, la ultimul meci oficial din Norvegia, premierul lor incepuse sa imi vorbeasca despre rezervele lor de petrol si gaze naturale. Cine eram eu pentru el, daca nu ne intilneam la fotbal, sa imi spuna asa ceva?

„Voi sprijini Timisoara“

Poate deveni sportul una dintre primele zece prioritati ale guvernului?

E greu. Dupa ’89, nici un program de guvernare nu a avut un capitol distinct dedicat sportului. Citeva cuvinte, ici-colo. Lipseste viziunea ampla asupra fenomenului, cu programe in care sa fie implicate mai multe ministere: Tineretul, Finantele, Educatia, Sanatatea, Internele, Transporturile. Asa e peste tot in lume, numai la noi nu.

Cit de influent sinteti in Liga I? Ati fost acuzat de Gigi Becali ca decideti de fiecare data campioana.

Stiti cum e Gigi... Nici in fata Comisiei federale nu a putut sa-si justifice declaratiile, nici in fata presei. Mai mult, la sfirsitul anului am organizat o intilnire la Mogosoaia cu toti presedintii de cluburi din Romania si a venit la mine sa ceara scuze. „Hai ma, Nasule, stii ca am gura mare“, mi-a zis el. Normal ca nu mi-a convenit: „Bine, Gigi, dar stii ca eu am o imagine, ma afecteaza ce spui“, i-am raspuns.

Cu Timisoara ce e?

Ce sa fie cu Timisoara?

Pai finala Cupei e acolo, sponsor din Banat pentru federatie, intoarceti la comisii deciziile TAS, sinteti acuzat ca va implicati pentru ca Srhoj si Abiodun sa ajunga la Poli...

O sa va raspund doar la problema cu TAS-ul. E normal sa sprijin un club care s-a nascut linga Politehnica sa isi recapete palmaresul. Realizarile din timp sint ale unor intregi generatii, nu ale unui om. Am sustinut clubul pentru ca au aparut date noi in acest proces si e normal ca ele sa fie luate in calcul.

„Natural born leader“
Pentru a se prezenta la Congresul UEFA din 25-26 ianuarie, Sandu a pregatit un pliant extrem de bine facut. „Nascut lider in Romania comunista“ este titlul unui capitol din biografia schitata in pliant. Penultima pagina este acoperita de o scrisoare in care Sandu promite ca, daca va fi ales, va lucra „in beneficiul familiei fotbalului“.

Lobby cu succes in Occident
Pentru a fi sigur de reusita la alegerile UEFA de la sfirsitul acestei luni, Mircea Sandu are nevoie, pe linga votul celor 24 de federatii din Europa Centrala si de Est, si de sprijin din Occident. Sandu a declarat ca Irlanda de Nord, Spania si San Marino l-au asigurat de colaborare. „Totusi, mi-e teama de tradatori”, s-a plins Sandu.

Vrea bani din pariuri
Presedintele FRF este nemultumit de faptul ca federatia nu primeste nimic din incasarile caselor de pariuri sportive. „Ne folosesc competitiile, se umplu de bani, iar noi nu vedem nimic. La italieni, CONI primeste 120 de milioane de euro anual numai de la loteria italiana, pe care ii distribuie inclusiv la fotbal“, a tunat Nasu’.

Mircea Sandu

Nascut: 22.10.1952
Casatorit cu Lisa, are doi copii din prima casnicie, Raluca si Dan.
Studii: ASE, Relatii Internationale.
A jucat 408 meciuri in Divizia A, marcind 167 de goluri. 18 meciuri si 6 goluri pentru nationala Romaniei.
Presedinte al Federatiei Romane de Fotbal din august 1990.

[miril]

Acum despre Nasul teatrului romanesc. Noroc ca aici lucrurile nu se fac cu puterea cunostiintelor suspuse, ci cu puterea talentului.

Andrei Serban: „Cred ca de data asta mi-a iesit!“ Gabriela Lupu Cotidianul

La premiera, Andrei Serban a adus pe scena actorii din ambele distributii, experiment pe deplin gustat de public.

Capitala Culturala Europeana s-a dovedit neincapatoare pentru numarul iubitorilor de teatru, dornici sa vada „Pescarusul“, ultima premiera a lui Andrei Serban. Vineri si simbata nu se mai discuta pe strazile Sibiului decit despre aceasta montare-eveniment. Colegii de breasla ai regizorului au venit de prin toata tara sau chiar din strainatate, cum a fost cazul lui Silviu Purcarete, pentru a vedea ultima productie marca Andrei Serban. Biletele sint vindute pina in martie, o nota buna pentru conducerea teatrului fiind aceea ca nu a abuzat de renumele regizorului pentru a ridica pina la cer pretul biletelor, acestea fiind vindute la pretul, mai mult decit accesibil, de 5 lei pentru elevi, studenti si pensionari si de 10 lei pentru restul lumii.

„«Pescarusul», un text care m-a bintuit“

Serban monteaza pentru a treia oara in cariera „Pescarusul“, prima data fiind la Tokyo, cu o scenografie grandioasa, scena fiind total acoperita de apa, si a doua oara la New York, unde, desi a avut o distributie de invidiat, printre actori numarindu-se Christopher Walken si F. Murray Abraham, rezultatul nu l-a multumit pe deplin pe regizor. „«Pescarusul» este unul dintre textele care m-au bintuit tot timpul, pentru ca niciodata nu am reusit sa-l inteleg pe de-a-ntregul. Mi-am mai dat o sansa, sa il montez a treia oara, hotarindu-ma ca, daca nu imi iese nici acum, sa ma dau batut. Nu stiu de ce, dar am impresia ca de data asta mi-a iesit“, ne-a declarat modest creatorul de teatru.

„Pe Maia am regasit-o schimbata“

Pentru „Pescarusul“, montat la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu, Serban a lucrat cu doua distributii, una cu actori sibieni si alta cu actori din Bucuresti. Pentru rolul Arkadinei a ales-o pe Maia Morgenstern, de al carei debut pe scena Teatrului National se simte „responsabil“. „Pe Maia am regasit-o schimbata, pentru ca a lucrat intre timp foarte mult si in teatru, si in film si a preluat multe sabloane si manierisme din unele experiente artistice care nu au fost intotdeauna de bun- gust sau de cel mai inalt nivel. Am lucrat mult cu ea si am incercat sa o readuc spre simplitatea si autenticitatea trairii pe care le avea atunci cind am cunoscut-o. Si sint sigur ca in Arkadina a reusit ceva ce nu i-a mai reusit de mult: sa fie simpla si profunda“, ne-a marturisit Serban. „ In rolul lui Treplev l-a distribuit pe Tudor Aaron Istodor, fiul Maiei, tocmai pentru a exploata artistic relatia mama-fiu din viata reala.

„Fara marmelada sentimentala“

Pentru traducerea textului lui Cehov, Serban a apelat la serviciile Mariei Dinescu. „Imi era imposibil sa lucrez cu traducerile existente. Toate traducerile romanesti erau pline de o marmelada sentimentala absolut inutila. In realitate, Cehov scria foarte econom. Sa nu uitam ca a fost doctor, iar doctorul Cehov isi priveste personajele ca pe pacienti, cu rigoare si obiectivitate. Dar, ca orice doctor bun, are si o compasiune infinita pentru pacientii sai. Montarile dupa Cehov sint de obicei foarte romantioase, cind, de fapt, Cehov este un antiromantic. El insusi si-a intitulat piesele «comedii», desigur nu in sensul de hahaiala, ci de comedie umana, el face poate cea mai clara radiografie a sufletului uman. Cu ajutorul Masei Dinescu am eliberat traducerea de marmelada sentimentala, lasindu-ne in voia textului, asa cum a fost el gindit de Cehov.“

Distributia integrala, cadou pentru public

Spre placuta surpriza a spectatorilor prezenti la premiera, Andrei Serban a ales sa joace primul spectacol cu ambele distributii, un actor jucind o scena pentru ca urmatoarea sa fie jucata de dublura sa. Spectacolul, desi cu totul inedit, fiind de altfel si primul „snur“ al montarii, a fost fara fisura, interpretarea dubla sau chiar tripla, in cazul Masei, creind impresia unor personaje complexe, cu multiple fatete. Publicul s-a simtit extrem de rasfatat de acest cadou unic, pentru ca acest experiment a fost gindit doar pentru premiera. Pina si Andrei Serban a fost multumit de „gaselnita“ sa pe care, dupa spectacol, a motivat-o astfel: „Am vrut sa le ofer tuturor actorilor posibilitatea de a urca pe scena. A fost foarte frumos, aceasta distributie dubla da impresia unui balet gratios, cineva iesind, altcineva intrind, dovedind ca rolul poate fi jucat si asa, si asa… Era ca un tablou cu culori diferite, dar foarte armonioase.“ Spectatorii au apreciat acest dar aplaudind emotionati, minute in sir.

Cehov, medicul nostru de familie

Atit decorul semnat de Andu Dumitrescu, decor simplu, aproape minimalist, cit si costumele Mariei Miu, costume contemporane, sustin ideea regizorului: „In piesa nu este vorba despre Rusia secolului XIX, ci de o situatie universala, aceea in care fiecare personaj vrea sa iasa din inchisoarea personala pentru a gasi un sens vietii sale: «Cine sint eu? De ce traiesc acum si aici? Care e rostul existentei mele pe lume?» Ce ne intriga mereu la Cehov este corespondenta cu propria noastra viata. Ii recunosc in mine si pe Trigorin, si pe Arkadina, si pe Nina, si pe Treplev. Si atunci, dintr-o data, teatrul capata o importanta mult mai mare: este parte din viata, si nu o teorie“.

[herculis]

In legatura cu articolul de mai sus, si mutarea stadioanelor in afara oraselor. Si in Atena se intimpla acelasi lucru, si trebuie sa recunosc ca reprezinta o idee buna. Asta pe de o parte. Pe de alta parte renunti la istorie, ca sa te muti in mahala si sa scoti un ban. Doar ca in cazul Progresului, clubul nu ar profita cu nimic.

Imaginati-va cite complexe rezidentiale se pot construi pe Stefan cel Mare, unde este Dinamo :-))))))

[Bancaru]

La noi nu trebuie sa iti imaginezi nimic. Duceti-va sa vedeti ce este in locul stadionului REPUBLICII. Garajurile subterane, beciuri le-as numi, precum si o parte din mareata constructie Casa Boborului. Imaginati-va, insa, paşuni pe locul stadionului Ghencea.