Topic Science Fction/editia Online Sport

[ovidiu bunfila]

Topic Science Fction/editia Online Sport

Buna ziua tuturor!
Va invit intr-una din cele mai teribile aventuri a netului:
Topic Science Fiction,
prima revista SF din lume interactiva, non-liniara si valurita!
Topic Science Fiction are deschise editii independente una de alta in multe locatii digitale.
Va invit sa publicati in editiile noastre idei, informatii, opinii, pareri, polemici, articole, interviuri, eseuri, povestiri, romane, poezii si orice gand al vostru despre Noua Lume, despre Stiinta, despre Arta si Politica, despre viata noastra, despre tot ce va pasioneaza.
Lista completa a editiilor Topic Science Fiction o puteti gasi la sectiunea LINKS in baza de date a e-groupului atasat acestui proiect:
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/



Va astept cu nerabdare sa pornim intr-una dintre cele mai extraordinare calatorii pe oceanul digital!

Ovidiu Bufnila
Editor Sef
Topic Science Fiction
prima revista SF din lume interactiva, non-liniara si valurita

[ovidiu bunfila]

CENACLURI, CLUBURI
Fandomul a inceput sa se contureze in 1973, prin activitatea membrilor cenaclurilor Martienii, Solaris si PI (lider, Corneliu Omescu), si a cunoscut o dezvoltare deosebita incepand cu 1980, datorita lui Dan Merisca.

Multe dintre motivatiile existente in 1985, cand Dan Merisca inventaria 75 de grupuri, s-au pastrat: pasiunea pentru acest mod specific de manifestare culturala (pasiune sustinuta de mai buna adaptare a SF-ului la timpurile actuale, timpuri in care „stiinta vine peste noi" ), dorinta de a „apartine" unui grup specific, posibilitatea de a face si altceva decat rutinele zilnice etc., etc.

Altele dintre motivatiile acelor ani s-au redus sau chiar au disparut: avantaje materiale si financiare, posibilitatea plimbarilor pe banii UTC-ului, posibilitatea indeplinirii sarcinilor PCR sau UTC intr-un mod relativ mai placut, posibilitatea de afirmare ca organizator de grup creativ si - eventual - utilizarea acestuia ca trambulina pentru posturi mai inalte.

In ceea ce priveste finantele, o mutatie importanta este in curs de dezvoltare.

Cat timp UTC-ul pompa bani spre cenaclurile de „anticipatie tehnico-stiintifica", ca sa poata sa-i tina mai usor sub control pe tinerii intelectuali atrasi de SF (erau, cred, peste 2 000), fraierii (cei realmente pasionati de literatura SF) erau pusi la munca (si nu e cazul acum sa analizam motivatiile reale ale muncii din acei ani), iar cei isteti (activistii) profitau.

Cvasi-disparitia UTC-ului aducand cu ea diminuarea dramatica a resurselor financiare i-a determinat pe fostii fraieri sa caute cai noi de obtinut banii pentru pasiunea lor. Sponsorizarile au impus o privire a fenomenului cultural si prin prisma comercialului, iar posibilitatea comercializarii unor obiecte/servicii specifice a dus la aparitia unor societati comerciale (edituri de carte sau revista) sau la deplasarea catre mass-media (radio, TV).

Iar activitatile fanilor, in afara de citit/ privit/ascultat (oare pe cand si... mirosit un parfum specific SF sau mancat ceva extraterestru?) si participat la diversele si diferitele intalniri (ambele consumatoare de resurse financiare), se concretizeaza in felurite obiecte comercializabile (fanzine, reviste, carti, desene, picturi, informatii, filme, muzica s.a.m.d.), ceea ce trebuie sa ne determine sa ne gandim foarte serios la conturarea unei piete de desfacere specifice.

In ceea ce priveste numarul fanilor, el este mai mic decat in 1985 (pacat ca nu avem un referential mai apropiat). Conform inscrierilor la euROcon '94 si conform sondajului de opinie realizat de Nemira prin intermediul JSF, acest numar se situeaza undeva intre 600 si 1 000, dar nu trebuie sa uitam motivatiile din 1985....

continuare in:
http://www.nemira.ro/dictionare/sf.a...&categ=0&pg=12


Postat de:
Topic Science Fiction/editia Online Sport

[ovidiu bunfila]

ULTIMA PARTIDA
Short story SF
de
Ana-Veronica Mircea


Când a inceput sa joace?
Demult… Nici macar nu-si mai aduce aminte daca au trecut ore, zile, luni, ani, secole, eoni… Oricum, timpul nu are nici o importanta – el insusi l-a inventat si il poate ignora, opri, intoarce, rasuci, impleti, destrama… Ii poate face orice, dar nu acum. Acum jocul nu-i da pace.
Tot el a inventat si jocul. De fapt, joaca cu sine insusi, faurindu-si, pentru fiecare partida, un alt adversar - si e un fleac sa câstige, reusind sa si-l supuna.
Mda, asa a fost pâna mai adineaori. Victoria a tot fost o bagatela. Asta l-a indârjit, l-a facut sa joace iarasi si iarasi, straduindu-se din rasputeri sa zamisleasca o creatura indaratnica care, ignorându-si nevolnicia, sa se sumeteasca, rastalmacindu-i poruncile atunci când nu i le da uitarii, luându-i numele in desert si nesocotindu-i puterea.
Ei bine, se pare ca a reusit, ca e ultima partida. Dupa ce s-a intins ca o pecingine, folosindu-i sau stârpindu-i fara scrupule pe ceilalti, pe invinsii partidelor trecute, neamul descendentilor creaturii, plin de cerbicie, il sfideaza, asumându-si prerogative de creator. Si asta numai si numai fiindca a descoperit , cel mai adesea din intâmplare, câteva dintre legile lumii incropite de Jucator - si bâjbâie printre ele, inchipuindu-si ca struneste stihii pe care nimeni n-a mai indraznit sa le infrunte.
Mda, creatura e perfecta. E pe punctul sa câstige partida, caci, in indaratnicia ei, se inversuneaza sa isi urmeze propriul drum, desi, in rarele-i momente de luciditate, pricepe ca se indreapta spre pieire, ca se grabeste sa se distruga, batându-si joc de tot ce i s-a daruit spre a dainui, din tata in fiu, in adapostul primitor al supunerii depline.
Sfârsitul e aproape. Jucatorul o stie - si e pregatit sa verse o lacrima in amintirea ultimei sale jucarii, in amintirea creaturii razvratite, a creaturii care, atunci când nu va mai fi, va fi invingatoare! In amintirea creaturii pe care ar mai putea sa o salveze, aruncând asupra-i doar inca un strop de umilinta, unul de bun simt si unul de respect… Dar ce haz ar avea?

Postat de:
Topic Science Fiction/editia Online Sport

MULTUMIRI:
Multumim adminitratorilor Online Sport pentru sprijinul acordat miscarii SF din Romania.

[ovidiu bunfila]

Dezbaterile Topic Science Fiction

Va invit la o dezbatere despre Industria SF:

Cred ca Industria SF nu este doar o vorba goala si ca oamenii de afaceri pot lua in considerare oportunitatile pe care le-ar oferi o schimbare majora de perceptie. Va propun o dezbatere sustinuta, cu argumente, pasionanta si, de ce nu, cu o tinta practica. In Romania este o Cultura Science Fiction fascinanta, construita cu talent si daruire in volutele istoriei.

Sunt foarte multi talentati scriitori SF in Romania ale caror carti ar putea fi chei de marketing pentru campanii percutante. In plus, personajele acestor scriitori ar putea face deliciul miilor de cititori sau deliciul cinefililor. Ce se intampla insa in Romania cu Industria SF? De ce nu se naste? Exista un fenomen SF dar nu reuseste sa-si ataseze o Industrie SF. De ce credeti ca este aceasta stare de lucruri? Pot oare oamenii de afaceri sa gaseasca oportunitati in acest fenomen SF?

Topic Science Fiction/ editia ONLINE SPORT


Topic Science Fiction,
prima revista SF din lume interactiva, non-liniara si valurita!
Topic Science Fiction are deschise editii independente una de alta in multe locatii digitale.
Va invit sa publicati in editiile noastre idei, informatii, opinii, pareri, polemici, articole, interviuri, eseuri, povestiri, romane, poezii si orice gand al vostru despre Noua Lume, despre Stiinta, despre Arta si Politica, despre viata noastra, despre tot ce va pasioneaza.
Lista completa a editiilor Topic Science Fiction o puteti gasi la sectiunea LINKS in baza de date a e-groupului atasat acestui proiect:
http://groups.yahoo.com/group/Topic_Science_Fiction/

[Ben Ami]

ÎNGER NOROIOS
by Ben Ami
I-a parte

Mi-e FRICĂ!
În acea zi ceaţa verzuie se ridica aşa cum făcea din totdeauna. Lingând bordurile trotuarelor, clădirile adormite şi câinii vagabonzi. O zi ca oricare alta deşi, într-un mod discret, diferită. Aveam impresia că realitatea fusese fracturată, că lucrurile obişnuite începuseră să se împartă clar: în bune sau rele, în mari sau mici, ori în albe şi negre. Cineva parcă ascunsese toate celelalte nuanţe din lume. De fapt, le furase şi fugise cu ele în timp ce noi…dormeam.
Nimeni nu mai ştia care era ADEVĂRUL! Nimeni nu se întreba: „De ce aşa şi nu altfel!”
Şi atunci, deşi – într-un fel – făceau parte de multă vreme din realitate, au apărut EI!
Dintre noi! De peste tot!
Cel care îmi reţinuse atenţia stătea cocoşat deasupra unei guri de canal încălzindu-şi trupul plăpând în duhoarea călâie ce urca din adâncuri. Din când în când ducea la gură o pungă mică. În care am presupus că avea Lac de Aur.
Malnutrit, cu mâini scheletice în interiorul cărora venele treceau aşa, într-o doar㠖 simple speculaţii anatomice – creatura măsura lumea din jurul său cu privirea încarcerată într-un alt fel de univers, ce „păşea” pe lângă al nostru, dar în sens invers.
Condamnat la o condiţie ingrată - pe care nu şi-o alesese singur - aştepta să treacă dintr-un tren expres în celălalt. Trebuia doar să intuiască momentul în care ele se apropiau suficient, permiţând piuliţei de la capătul unei bare de protecţie să străbată distanţa ce separa cele două linii de cale ferată.
Piuliţa era el.
Sincer să fiu bătrânelul era diferit de ceilalţi. Deşi nu se deosebea cu nimic. O poză reuşită, decupată dintr-un dicţionar de specii dispărute - cândva reale şi doar atunci impunând…reguli.
Pe mine mă interesau…realitatea virtuală, teoria jocurilor şi muzica lui Verdi. Pe el doar Lacul de Aur din ziua în care avusese ghinionul s-o i-a de la capăt. Ghinionul unui cobai de lux.
La aproape şaizeci de ani ştia tot. Trăise tot! El chiar era un cobai. Şi dacă una dintre nenumitele civilizaţii ale evului mediu industrial făcuse experienţe pe asemenea fiinţe şi fusese împinsă de istorie în hrubele de unde, mai demult, se târâse afară, actualii cobai de lux se judecau între ei. După legile betonului, ale promiscuităţii şi ale Lacului de Aur.
Zicala-de-fier ne aminteşte c㠄Unui război atomic i-ar supravieţui numai şobolanii şi libărcile”
Eronat!

[Ben Ami]

a II-a parte

Supravieţuitorii unei conflagraţii nucleare n-ar fi decât aceşti incredibili îngeri noroioşi. Fiindcă o merită…Ei suportând povara indiferenţei fiecăruia dintre noi. Şi fiind ultimii copii ai SIDEI – zeiţa sifilitică sub zâmbetul căreia am uitat să mai iubim.
Îmi vine greu să explic de ce, după numai câteva zile, când l-am revăzut, părea cu cel puţin zece ani mai tânăr. Un matur îmbătrânit înainte de vreme, căruia nu-i ştiam nici măcar numele…Dacă l-aş fi întrebat, ar fi putut să-mi spună o marcă de bere… În fiecare zi putea avea un alt nume. Aici libertatea lui îngloba libertăţile câtorva sute dintre noi.
Aproape o săptămână mai târziu aveam să aflu că un tânăr fusese violat de trei Latră în gangul de la piaţa Golană. Printre coloane. Printre degetele bătrâne ale unei clădiri în care locuiau gărzile de corp ale Toneideşunci.
Deşi nimeni nu văzuse nimic, aflasem că despre EL şopteau Nopţile…Care povesteau cum Albaştrii nu împiedicaseră haita de Latră să-şi concretizeze instinctele de prădători. Aici, în chiar centrul celui mai industrializat Mega din sud-estul Centralei Euro. Neocortexul genetimagilor.
Şoaptele Nopţilor cântaseră despre neogheizerul paralizant pe care il pulverizaseră în faţă, şi despre box-ul electro ce rupea coastele nefericitului. Ar mai fi putut îngăima ceva? EL doar se ruga…Pentru ei.
Ştia că sunt infectaţi...„cu spumă de ciumă”. Vedea guri ce dezveleau dinţi cariaţi, nasuri refulând muci groşi, verzui. Plăgi supurânde. Ghicea puroiul gălbui cum se aduna între degetele picioarelor. Degete păroase…protejate…putrezind înainte să fie spălate vreodată.
Cu toate acestea, EL tăcuse.
„Tăcând, supravieţuise.”
L-am recunoscut cu greu în puştiul de zece ani care tremura pe lângă Babajefuită, în colţul Antropomorfiei, unde bătrâna cerşea Cumpărătorilor eternul goluţ, uitat în buzunarul de la spate.
Nici măcar atunci n-am îndrăznit să-l întreb dacă există vreo legătură între…regresia sa biologico-pneumatică şi toate miasmele realităţii pe care – parcă - le adsorbea.
Şi, cum totul părea cel puţin bizar, din acel moment, timp de două zile, l-am urmărit de la distanţă, fără a-mi face simţită prezenţa. Sau doar crezând asta.
Miasmele săpaseră în carnea copilului situsuri ciudate, concave. Foamea rămăsese aceeaşi distinsă doamnă, ce dilua soluţia lumii în care EL îşi căra, pe umerii mici, destinul de…catalizator. Lacul de aur îi servea drept cofactor. Dar unul esenţial, pentru că-l consuma de parcă ar fi vrut să epuizeze stocurile Mega-ului.
A doua zi, în piaţa Golană, un Ţărandemere l-a surprins pe când încerca să muşte dintr-o fructă mare, roşie, zemoasă. Unui copil obişnuit i-ar fi ajuns pentru masa de prânz. Mere-ul însă, a văzut cărămiziu în faţa ochilor şi a aruncat cu o greutate după EL…„Ţi-ai dracu dă antropomorfi, nu vă mai stârpeşte Albaştrii!”, a strigat în urma lui, deşi părea mulţumit că puştiul se îndepărta şchiopătând.
Mere-ul îi fracturase tibia piciorului stâng, dar Cumpărătorii nu ştiau. Zâmbeau îngăduitor în spatele fugii lui sincopate, bucurându-se că mai există cineva care poate face…”puţină dreptate în lumea taxelor ăstora aberante”…cum bodogănea un moş privindu-şi marsupiala aproape goală.
„Ştia cineva cu ce preţ le făcuse EL o bucurie?”, îngânau Nopţile. Poate că nici nu-i interesa. Aşa cum nici la generalele din urmă cu şase anotimpuri nu-i preocupase prea mult Delirul De Trei Ori al celui ce se zbătuse inutil să-i facă să înţeleagă că Tonadeşunci – previzibilul câştigător…”le înmormântaaaaa dorinţele sub cadavre de iluzii”.
Pentru ei nu s-a schimbat nimic.
În spatele Acelui depozit de reziduuri, pe un teren viran de la marginea Mega-ului, copilul se opri. Dură o clipă. Apoi intră printr-o gaură. Înăuntru. Unde rămase doar cinci minute. Când ieşi afară, figura parcă îi lumina drumul. Către groapa în care se lăsă să alunece…Îi era frig, îl durea piciorul lovit, dar era groapa lui. Apucând o bucată de carton cretat o puse deasupra capului…”Începuse să plouă mărunt peste sufletul unei omeniri bolnave”…şoptea Noaptea.
Rămăsesem la o oarecare distanţă şi-mi închipuiam cum ploaia rece şi unsuroasă se culcuşea pe lângă coastele lui rupte de efort – învelindu-i-le cu o peliculă fină…Bucăţile de pământ - cu forme neregulate - care însemnau marginea gropii, se topeau şi alunecau încet înspre locul unde îşi găsise EL adăpostul provizoriu. Al cine-mai-ştie-câtelea adăpost dintr-o viaţă mult prea neînsemnată.
Îmi propusesem să nu intervin, deci n-am făcut altcumva, până spre dimineaţă, decât să-i ascult ţipetele - ce străpungeau întunericul – şi urletele sinistre ale câinilor, care căutau câte ceva de mâncare printre resturile putrezite în preajma gropilor.
Luminile ce scăldau cartierele din apropiere îmi desluşeau poveşti banale - pe care deja le ştiam. Acolo, în jurul strălucirilor, se găsea tot ceea ce îngerii noroioşi nu aveau. Tot ce le lipsea în întunericul umed adăpostiţi fiind de Albaştrii, ori de Latră.

[Ben Ami]

a III-a parte:

Micile creaturi mai norocoase visau cuvintele cântecelor de a doua zi; meseria lor ingrată, furişată printre zăbrelele unei realităţi îndopate cu legile unor Tonedeşunci, ale celor ce se lăfăiau înapoia unor privilegii pe care şi le oferiseră singuri…„În stare să interzică până şi atracţia gravitaţională, dacă le-ar fi stat la îndemân㔅şopteau Nopţile.
Înainte să se lumineze ţipetele copilului au încetat. La fel şi urletul câinilor… „Pentru noaptea următoare vor fi mai multe gropi disponibile”…
După ce vălătucii verzui – încărcaţi cu duhori – se ridicară din pământul fetid, copilul ieşi din groapă… „Înc-o dimineaţă!”…fusese de acord Noaptea, iar puştiul desprinse zdreanţa ce-i acoperise tibia lovită. Parcă nici lui nu-i venea să creadă ce vede!... Pe mine însă, nu mă mai mira nimic. Eram doar curios să aflu cum reuşise să fure adidaşii de care tocmai se descălţa. Deveniseră prea mari, îl incomodau, aşa că îi aruncă.
Văzându-l ce face nu m-am putut abţine să nu râd. Fusese o descărcare nervoasă, după o noapte rece în care am avut impresia că majoritatea coşmarelor lumii se înghesuiseră în cimitirul de gropi - pe care n-ar fi trebuit să-l descopăr niciodată… „Locul unde se stabileşte echilibrul câini-îngeri pentru ziua următoare”, am gândit cu voce tare. Şi, pentru o clipă, am crezut că m-a auzit. Fiindcă şi-a îndreptat privirea spre locul unde mă chinuiam, chipurile, să înnod şireturile pantofilor.
Apoi s-a îndepărtat, începând să alerge spre Mega. Cu paşii mici şi uşori ai unui puşti de numai cinci ani.
Era ajunul Anului Nova şi, peste câteva ore, primul anotimp avea să fie recreat în mod artificial – singurul mod oficial.
Nu-l scăpasem din ochi nici o clipă. Mergea pe trotuarul de vizavi căscând gura la ghirlandele de becuri atârnate de stâlpii ceramici din piaţa Golană.
Cu pumnii mici îndesaţi în buzunarele pantalonilor, târşîindu-şi picioarele printre Cumpărătorii grăbiţi, îl simţeam minunându-se. Ajunsese în preajma imensului Păr din faţa Antropomorfiei.
Cerul încărcat cu nori de ninsoare apăsa atmosfera - exagerând un pic strălucirile miilor de spini, de dări şi de Moş Chitroşi care atârnau de ramurile subţiri. Beteala din lemn de trandafir furase atenţia copilului ce admira feeria spectacolului.
Pomul era atât de înalt încât puştiul se dădea din ce în ce mai în spate încercând să zărească vârful pe care trona un mic golem roşiatic. Ajunsese la marginea bordurii şi se oprise. Atunci, în chiar acel moment nenorocit, o maşinărie bionică de culoare gri se apropiase turbată, frânase şi oprise la rândul ei, peste rândul ei. Însă, şi peste locul de unde copilul admira constructul genetimagilor; aruncându-l pe treptele de piatră pe care puştiul nu îndrăznise să le urce.
Doi Albaştrii apăruţi de nicăieri constatau deja faptele. Cum zăriră copilul răsfirat nefiresc pe mormanul de zăpadă scuipară scârbiţi într-o parte…
„Ce căutai acolo, bă, nenorocitule?”, l-a întrebat unul dintre ei…lovindu-l cu vârful cizmei în tâmplă.
„Nimic!”, îngăimă, pierit de spaimă, copilul. Firişoare subţiri de sânge se prelingeau de pe tâmpla spartă şi se adunau în gropiţele obrajilor. Spaimă, pentru că nu se mai putea mişca.
„Pă cine minţi tu, antropomorfule?”, se mai răsti Albastrul înainte să plece. Nu uitase să-i ofere puştiului un şut care-i dizlocă acestuia clavicula stângă… Darul lui de Moş Chitros.
„Să nu dai şi matale în mine, nene-chel!”, m-a rugat, fără să mişte buzele, atunci când m-am lăsat pe vine, lângă EL.
„Peste două minute pragul dintre lumi se va deschide”, mi-a explicat, în timp ce eu mă gândeam la cele două trenuri express care, vreodată, puteau opri în aceeaşi staţie. Cumpărătorii dispăruseră.
„Azi este ziua ta!”, am gândit atunci când am cuibărit mâinile copilului de trei ani în palmele mele. Fulgii de nea începuseră să cadă din cerul de deasupra noastră, topindu-se pe o faţă mică şi luminoasă. M-a mirat culoarea lor albă.
„De undeee vin?”, m-au întrebat licuricii din ochii lui. N-am ştiut ce să le răspund… „N-ai ştiut niciodată!”, şopteau Nopţile – care n-aveau să dispară vreodată.
Uimit de tăcerea mea, pruncul a privit pentru ultima oară lumea între degetele căreia fusese strivit. Începând să strălucească, şi-a întins membranele translucide în gerul care-mi pătrunsese oasele. Luîndu-şi zborul către Tărâmul fulgilor de nea…
M-am uitat după EL până când lacrimile mi-au închis pleoapele. Nici eu nu mai suportam realitatea milioanelor de Cumpărători, a miilor de Albaştri…

De aceea, preaonorat cititor, te conjur să priveşti cât mai repede într-o oglindă. Dar să priveşti bine, încercând să faci abstracţie de contururile obiectelor zărite în spatele figurii dumitale. Priveşte atent şi, dacă nu eşti sigur, trece-ţi mâna prin păr! Te implor, trece-ţi mâna prin păr! Întâlneşti vreo…nepotrivire? Şi dacă tot te amuzi, explică-mi (cu prima ocazie!) cum de nu sunt altceva decât un nene-chel? Unde mi-au dispărut…coarnele?

[vektros]

CEASCA DE CAFEA

Short Story by
Vera BOUCHARD




Pasesc tacuta pe podeaua rece a incaperii.
Umbre.
Un fosnet metalic.
Trebuie sa fiu atenta. Ei pot sa apara in orice moment...
Incetez sa respir. Ascult.
Tamplele isi urla mut vuietul de fluide.
Mai fac un pas.
Cosul pieptului zvacneste spasmodic. Aer! Respir.
Hmmm...poate ca nu e nimeni...poate ca m-am insel...
ZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZAAAAAAAAAAAANNNNNG!!!!!
Aratarea, venita de nicaieri, isi lateste buzele metalice intr-un ranjet descarnat. Ruginit.
Tresar. Imi apropii palma transpirata de anihilator. Bratul imi tremura. Respir sacadat.
Humanoidul priveste fix bratul tremurand.
Degetele-mi aluneca inspre centura. Un milimetru. Inca un milimetru. Hai! Trebuie!
Creatura se apropie. Aluneca pe podeaua intunecata.
Ii simt rasuflarea electrizanta pe piele. Porii mi se contracta intr-un fior.
Sar in laturi.
Ahhhhhh!
Fierbinteeeeeeeeeeeee!
Picaturi cafenii imi alearga pe pulpe.
Durerea imi inclesteaza buzele intr-un rictus.
Fir-ar a dracului de treaba!!!!
Am varsat cafeaua!!!
Ma ridic de pe scaun.
Apuc un prosop si sterg cu furie.
Adun cioburile cestii de pe covor.
Inchid calculatorul.
Casc.
Ma intind pe canapea.
Imi potrivesc perna.
Sting veioza.

[Ben Ami]

Emotzionanta ca o poezie. Cand Vera Bouchard posteaza o creatzie de-a sa raman mut de uimire. Unde gaseshte o fiintza gingasha atat de multa forta a cuvantului, un ritm atat de dureros, finalitatea gesturilor in care ne regasim?

[vektros]

Multumesc, Ben Ami.


Short fiction.





IN MEMORIAM
ERICK CHAMPAGNE

by Vera Bouchard




M-am trezit in rasete zglobii de copii in dimineata aceea...Aerul era incarcat de veselie si febrilitate si ma simteam mai nerabdator ca niciodata. Afara se auzeau rasete si muzica si chiuituri. Cumva mi se parea ca intreaga lume se pregatea de sarbatoare.

Am refuzat sa mananc in dimineata aceea..., care se anunta atat de speciala. Nu ma mai gandeam la nimic altceva decat la rasetele si strigatele de bucurie pe care le auzeam de afara. Si muzica...muzica era dumnezeiasca! Ma facea sa uit si foamea, si durerea si tristetea acestei lumi.
M-am ridicat in picioare si am incercat sa intrezaresc printr-o crapatura a usii ce se intampla afara ..sa vad de unde venea toata bucuria aceea, sa zaresc trompetistii, fanfara, sa vad cine batea toba atat de ritmat, sa zaresc multimea vesela de oameni pe care o presimteam in apropiere...Dar n-am vazut nimic . Nimic din toate astea. In fine, nimic impresionant. Numai un barbat.
Un barbat scund si slabanog stand mandru in praf.
Am auzit zavorul usii tragandu-se inapoi . Usa s-a deschis larg cu un scrasnet de rugina. Soarele m-a izbit drept in ochi si m-a orbit pentru cateva momente.. In confuzia creata am alergat afara din cameruta mea si am auzit inca o data strigatele multimii. Cand am redeschis ochii am vazut oamenii. Mai multi oameni decat am vazut vreodata in viata mea. Mult mai multi oameni decat mi-am imaginat vreodata ca ar exista pe fata pamantului. Si toti erau adunati in jurul meu. Ca un zid. Si ma priveau curiosi dansand si strigand. Toti petreceau in jurul meu. Toti erau fericiti si radeau. Toti, cu exceptia unuia.
A omului care statea singur in praf.
Pieptul ii era umflat si privirea lui ma sfida.
Omul acela...
Privirea aceea...
Dimineata aceea...
M-am apropiat de el mandru si increzator. M-am apropiat de el si l-am privit asa cum ma privea el. Barbatul statea singur in praf si ochii lui ma ardeau. Multimea a explodat in urale. Tobele au inceput sa bata tot mai tare si barbatul ma privea tot mai sfidator si mai arogant.
Apoi s-a facut liniste. Barbatul mi-a fluturat prin fata ochilor o fasie de carpa rosie. Bucata de panza tremura in bataia vantului ce ridica mici norisori de praf. Pieptul i se umfla tot mai tare in timp ce se apropia de mine.
Am tipat. Am vrut sa-l atentionez. Dar el se apropia tot mai mult. Tot mai mandru. Tot mai amenintator.
Mi-am aplecat fruntea si am alergat spre el cu toata furia mea. Dar inainte sa apuc macar sa-l ating...a disparut. Apoi am simtit o durere. Si am vazut picaturi de sange. Sangele meu.
Multimea urla tot mai tare. Durerea devenea tot mai insuportabila.
Apoi am zarit o sclipire metalica in lumina soarelui. O bucata de otel stralucea intre umerii mei.
Mi-am intors privirea spre usa prin care iesisem. Dar usa era zavorata in urma mea.
Apoi am inteles ca asta nu mai era un joc. Era o lupta. Cum au indraznit sa-si inchipuie ca as fi dat inapoi?!Ca as fi fugit sa ma ascund?!
Toate usile si toate zavoarele din lume sa fie larg deschise si eu n-as fugi din fata acestui barbat care sta stramb in praf cu palarioara lui penibila!
Imi aplec din nou fruntea si lovesc infuriat praful cu piciorul. Imi adun toate puterile si ma indrept cu toata viteza spre omuletul caraghios.
Din nou dispare! Si din nou durerea aceea ascutita. Si din nou sange. Tot mai mult sange. Fara sa ma opresc ma intorc si-l surprind pe omuletul caraghios cu palaria lui penibila stand cu spatele. Acum e al meu! In sfarsit! De ce n-a ramas printre oamenii fericiti din multime? De ce n-a ramas sa cante cu ei, sa danseze cu ei? De ce a trebuit omuletul asta caraghios sa distruga aceasta unica si speciala dimineata cu bravura lui prosteasca? Acum va regreta toate acestea...
Multimea urla si ma incurajeaza...
Deodata simt o sulita strapungandu-mi gatul.
Un omulet in costum de hartie colorata a aruncat sulita...
A venit sa-l salveze pe barbatul insolent cu palarioara lui stupida...
Gust praful...
Ma doare...
Multimea urla din ce in ce mai tare...
Tobele bat si trompetele suna...
Oameni fericiti se imbratiseaza dansand...
Trandafiri umezi cad in praful inrosit din jurul meu...
N-am stiut cat de bucurosi pot fi oamenii in jurul unui mormant ce se sapa...
E ultima lectie pe care o invat acum, cand mor...


Si, si , hombre, hombre
Baila, baila
Hay que bailar de nuevo
Y mataremos otros
Otras vidas, otros toros
Y mataremos otros
Venga, venga
Venga, venga a bailar...


Omule, omule
Danseaza, danseaza,
Hai sa dansam din nou...
Si sa ucidem altul...
O alta viata, un alt taur
Hai sa ucidem altul...

[Ben Ami]

D(o)ar ZEI!
by Ben Ami
partea I

„Tu iartă...
Lasă-l să curgă în mine şi scaldă...
Scaldă-mi tot trupul în violetul sentimentelor tale,
Cu roşii scântei, pe buze aprinde-mi dulcea Culoare,
Strânge-te în juru-mi... cu albastra-ţi Lumină
Ca Sufletul meu în adâncul Zeiţei să vină!”
Ela1

În clipa în care m-am trezit am inceput sa inteleg. Fără pic de logică, de raţiune. Ştiam pur şi simplu. I se putea întâmpla oricui. Mi se întâmplase mie.
Părea ceva neverosimil. Nu conteneam să mă întreb… de ce tocmai eu? Înainte fusesem ca oricare altul. Normal, fără doar şi poate. De atunci însă, trecuseră câteva ore bune şi nu încetam să mă minunez aflând noi şi noi lucruri. Lumea prinsese culoare, părea alta. Eu eram altul. Aveam impresia că cineva o făcuse dinadins. Ca să mă deruteze, să profite de tainele sufletului meu.
Parcă nefiind îndeajuns de straniu, îmi mai veneau şi tot felul de gânduri ciudate. Toată copilăria mea fusese aruncată undeva, departe, într-o ladă de gunoi. Dar, oare, avusesem o copilărie? Nu mă pomenisem dintr-odată matur? Îmi era frică.
Nu era bine să fii matur. Asta am aflat-o de la EI. De la ZEI.
Stăteam ascuns în realul acela imens bântuit de viziuni înşelătoare şi le ascultam vocile. Le interpretam iluziile. În felul meu… Nu trebuia neapărat să cred că visez, dar aş fi preferat să fi fost aşa. Multe zgomote se zvârcoleau prin preajmă, iar EI – ca un făcut – vorbeau numai prostii. Cel puţin atunci, eu aşa credeam!
Erau doi ZEI maturi. ZEIŢA Pepsica – îmi aducea aminte de cineva, dar nu eram prea sigur, fiindcă nu erau amintirile mele – şi ZEUL Cocacol.
ZEIŢA era o frumoasă… Mi-ar fi plăcut să împărtăşim iluzii. Să-i miros de aproape parfumul violet care mă înnebunise încă din prima clipă. Să-i fac puţină curte.
Lumea LOR m-a atras uşor. Am alunecat pe luciul unui real împodobit cu simboluri magice. Erau atât de diferiti, gândirea lor era atât de complicată! Era de parcă cu asta îmi imaginasem din totdeauna că voi avea de-a face. Oriunde m-aş fi dus şi orice aş fi făcut întâlneam glasurile LOR. Simţeam tot. Când am fost chemat la împărtăşirea întru organic am avut impresia că iluzia s-a frânt. Dar era doar o părere. Continuam să le înregistrez – fără să depun nici cel mai mic efort – toate dialogurile… Chiar şi iluziile.
Cred că abia atunci a început să mi se facă cu adevărat albastru. Când mi-am dat seama că, deşi sperasem – în adâncul sufletului – să fie un vis urât, realitatea se transforma într-o deziluzie. Mă invadase o ceaţă albă, lipicioasă, prin care-mi era imposibil să mă orientez. Cuvintele o străbăteau şi continuau să-mi râcâie intimitatea cu gheruţele lor mici de gheaţă… Reuşeau să mă înspăimânte.
După ce m-am împărtăşit întru organic, m-am izolat din nou de grup. Remarcaseră apatia mea, lipsa de zel.
Nu i-am contrazis când m-au etichetat ca rezidual. Aveau dreptate mai mult decât îşi puteau închipui. Numai că uneori nu-i mai puteam suporta, nu le mai răbdam senzaţiile de culoare putredă… Toată viaţa şi-o petreceau imaginând viziuni, pe care le descompuneau, mai apoi, în doar câteva adieri fără de importanţă. Jocuri pervertite de imagini hipnagogice. Aiureli hrănitoare de iluzii. Suflete minuscule…
Mi-am închipuit c㠖 după tot ce făcusem pentru grup cu o zi mai înainte – meritam puţină intimitate. Dar, oare ce făcusem cu o zi mai înainte?
Amintirile mi se târau prin fisurile sufletului. Mă smulgeau din arborele neamului meu neştiutor, din trunchiul comun al grupului. Îmi îngreunau starea – presupunând că mai aveam vreuna - care-mi împăca temerile apărute pe marginea abisului… unde-mi pierdusem cumpătul.
Mă simţeam teribil de singur, de refuzat.... Deşi nu ştiam de ce, de către cine sau în ce fel. Vroiam să pun ordine în senzaţiile care-mi tot pătrundeau în minte. Aveam disperată nevoie de o stare de dragoste. Doream să fiu ajutat, înţeles, tratat cu respect. Chiar şi cu teamă. Ori asta era ceva cu totul nou pentru mine.

*

Nu toate ideile LOR erau inteligibile. Unele nu aveau nici măcar o mică adiere de aşa ceva. Nu reuşeau să-mi comunice nimic din care să pot înnebuni. Continuam să absorb senzaţiile, pregătindu-mă pentru clipa când le-aş fi putut integra într-o structură oarecare. Lipsea însă dorinţa. Nu ştiu de ce încă n-o invitase nimeni.

[Ben Ami]

partea a II-a
*
Nicăieri în real nu se face corelaţia între masa corpului (orice ar însemna acest termen) şi coeficientul de inteligenţă. Sunt stupefiat. Am dedus că radioul este un aparat de măsură al unei realităţi inventate?
Religia lor se numeşte Look. Am înţeles că, uneori, se închină prea mult la idoli, aceasta fiind şi cauza unor stări penibile. O sectă foarte puternică, cu enorm de mulţi adepţi, care se ghidau dupa principiul “Descurcate prin orice mijloace!” aveau sloganul: “Doar ZEI!”. Unul dintre simpatizanţii acestei adevărate filozofii este şi ZEUL Cocacol. N-am înţeles de ce, fiindcă nu zâmbeşte niciodată, ori ăsta a rămas (de mult timp) semnul LOR distinctiv… Aşa am auzit la radio.
Şi la EI, ca şi la noi dealtfel, religia rămâne baza de la care porneşti atunci când încerci să coagulezi o imagine de ansamblu. Diferenţa este că la noi idolii sunt întotdeauna întorşi în primordial, pe când la EI sunt ZEI lideri politici. Am rămas nedumerit, cu mintea însemnată de stupoare! Se ghidează după orice altceva în afară de inteligenţă. Chiar orice altceva!
*
E tare ciudat că-i mai numesc ZEI. Este ca o boală care atacă mintea suprasaturată de iluzii.
Îmi amintesc senzaţiile dragului meu părinte: “- Ţepos mic, lumea noastră (întotdeauna se înfierbânta când amintea asta) e făcută cum nu se poate mai bine (însă eu nu-i dădeam dreptate). Va veni şi ziua când noi vom conduce destinele marelui real, ziua când ZEII (aproape şoptea) se vor prăbuşi sub dărâmăturile propriei religii (însă eu nu înţelegeam). Vor fi striviţi precum grupurile care nu păstrează fărâma de nebunie!”. Aşa-mi adia, era un înţelept! Fără de număr erau cei care-i cereau adierea nebuniei. Într-o mulţime de iluzii se înfierbântau cu toţii. Nu ştiu să fii refuzat pe cineva. Nu simţea albastru, era un supravieţuitor. “Direct responsabil pentru destinul grupului său”, incantau cu toţi. “Un mare înţelept!”, intonaseră, până la întoarcerea sa în primordial, responsabilii grupurilor din volburile învecinate.
*
Azi, în timp ce concepeam o stare de dragoste cu frumoasa grupului din volbura tânără, iluziile îmi fugeau la ZEIŢA Pepsica.
La început mă amuzau imaginile care mi se suprapuneau peste starea de dragoste. Apoi mi s-a făcut ruşine, iar durerea aceea întunecată s-a împrăştiat prin toată fărâma mea de nebunie.
Când îmi dezmierdam partenera închipuiam buclele ZEIŢEI căzând peste umerii rotunzi şi parfumul violet învelindu-mi patima din suflet cu o crustă subţire, de gheaţă roşie.
Trebuie să mă abţin. Să nu care cumva să afle şi ceilalţi ce cred despre EA. M-ar putea considera rezidual pentru conducerea grupului, ori al ritualului de împărtăşire a cunoaşterii întru organic. Să mă evite şi chiar să mă izgonească în volburile necunoscute ale marelui real…
Tot ce înseamnă destin – iar termenul n-are sens fără apropierea lui de viitor – este considerat bizar (noţiune preluată inconştient tot de la ZEI) şi poţi să-ţi structurezi singur taine pentru jocurile halucinante ale grupului. Nimeni nu te poate ajuta să stăpâneşti acel strop de adiere primordială, de nebunie.
Tainele adierii de supravieţuire sunt sfinte! Când mă voi apropia de marginea existenţei reale, voi permite iluziilor să adie liber. Dincolo de limitele tuturor volburilor… S-ar putea ca abia atunci să pot inversa iluzii… Deşi n-ar mai însemna mare lucru!
Nu aşa se răsuceşte realul. Nimeni nu-ţi răscoleşte iluziile ca să-ţi înţeleagă adierile. Oricât de pătruns ai fi de esenţa supravieţuirii ZEILOR.
Adevărul iluziilor şi al senzaţiilor, al tuturor imaginilor hipnagogice trebuie impus sub ameninţarea întoarcerii premature în primordial. Eventual, în cel al ZEILOR… adică, niciunde! Cum aş putea ieşi la suprafaţa propriei mele realităţi îmbâcsite de taine mincinoase şi iluzii stupide? O, dulce blasfemie!
Îmi pun întrebări la care răspund singur. Nimic nu-mi ajunge, nu mă-nnebuneşte…
*
S-a făcut noapte! ZEII pot face lumină sau întuneric,…însă nu văd în întuneric. De aceea au închipuit jocul cu întrerupătorul… cel mai stupid joc pe care l-au putut imagina. Uneori mă mint că le sunt superior, doar pentru că nu fac distincţia netă între lumină şi întuneric. Ca EI…
Conducătorul grupului din volbura tânără m-ar evita dacă m-ar simţi imaginandu-mi asta. Este un fanatic al iluziilor. Senzaţia pe care o adie, ori de câte ori faci imprudenţa să nu-l eviţi, este culoare putredă... Descompunere organică… “Dacă te poate trimite în primordial, chiar şi în mod inconştient, îţi poate fi şi ZEU!” adie descompusul ăla. Mi se pare o inepţie. Asta nu este filozofie. Orice ţepos mic poate concentra, apoi respinge în real, o senzaţie cu mult mai elaborată. Mai inteligentă. Îmi doresc să-i dezvălui amănunte ale unei întâlniri cu ZEIŢA, să-i adii…”Azi am mângâiat-o pe Pepsica! Cum de n-am trecut pragul realului în timp ce imaginam o stare de dragoste?”…

[Ben Ami]

partea a III-a

S-a făcut noapte! ZEII pot face lumină sau întuneric,…însă nu văd în întuneric. De aceea au închipuit jocul cu întrerupătorul… cel mai stupid joc pe care l-au putut imagina. Uneori mă mint că le sunt superior, doar pentru că nu fac distincţia netă între lumină şi întuneric. Ca EI…
Conducătorul grupului din volbura tânără m-ar evita dacă m-ar simţi imaginandu-mi asta. Este un fanatic al iluziilor. Senzaţia pe care o adie, ori de câte ori faci imprudenţa să nu-l eviţi, este culoare putredă... Descompunere organică… “Dacă te poate trimite în primordial, chiar şi în mod inconştient, îţi poate fi şi ZEU!” adie descompusul ăla. Mi se pare o inepţie. Asta nu este filozofie. Orice ţepos mic poate concentra, apoi respinge în real, o senzaţie cu mult mai elaborată. Mai inteligentă. Îmi doresc să-i dezvălui amănunte ale unei întâlniri cu ZEIŢA, să-i adii…”Azi am mângâiat-o pe Pepsica! Cum de n-am trecut pragul realului în timp ce imaginam o stare de dragoste?”… Bietul descompus, ar putea turba înainte de a-i termina iluzia… Jocul nefiresc nervilor l-am aflat de la EA, îl adia obsesiv imediat ce ZEUL Cocacol dispărea în marele real… “Poate să turbeze maică-ta!”, adia frumoasa, şi-am zis că-i joc. Simţeam cum creşte nebunia-n mine. Oare se hotărâse să-mi deschidă calea spre înţelegerea sfintelor taine?
*
Până astăzi, ZEUL mi s-a părut a fi un organic responsabil pentru micul său grup. Chiar dacă nu zâmbeşte (ca idolul LUI) gândurile, care altă dată îmi trezeau iluzii străine de real, îi defineau cu precizie profilul moral (cum spun EI). Ştiam că este gelos şi afemeiat - atuurile unui responsabil chiar şi în lumea mea – dar nu credeam că poate agresa organicul frumoasei Pepsica. I-a zis…”Uite, ai grijă de palma asta!”, după care a lovit-o.
Multe ore au trecut de atunci, dar ZEIŢA tot mai are lacrimi în ochi.
Să fie tot un joc sau prăbuşirea de care-mi transmisese dragul meu părinte?
M-am străduit să-i adii iluzii violete, să-i alin acea stare întunecată. N-am reuşit! Pentru prima dată în viaţă am înţeles neputinţa – senzaţie albastră înecându-mi mintea într-un ocean primordial. Pentru mult timp… nu voi mai putea închipui o stare de dragoste cu frumoasa din volbura tânără.
*
Au trecut trei zile de când tot încerc să comunic cu EA. Este telepatie, abia am aflat. Sunt multe cuvinte (ciudată noţiune) care încep cu tele-… Le aflu de la radio.
Nu bănuisem că supravieţuiesc cu greu. Că peste tot - în marele real – sunt războaie, foamete şi boli. Că mor cu milioanele… Am avut iluzii reziduale când am înţeles cât de mulţi sunt. Mă înşelasem în fiecare zi a existenţei mele. Învăţăturile înţelepţilor nebuni erau incomplete. Adierile altor grupuri nu conţineau niciodată atâtea informaţii. De când am înţeles asta… nu trece o zi fără să-mi îmbogăţesc iluziile despre marele real.
*
Nebunia-mi întrece orice îşi mai poate închipui vreunul din neamul meu. Istoria ZEILOR se întinde pe o perioadă de timp incomparabil mai mică decât a istoriei noastre. Înseamnă că sunt veniţi din realul unui alt primordial (al unei alte planete, cum spun ei). Cum altfel poate fi, dacă-şi refulează iluziile mişcătoare în filme, dacă le înregistrează în cărţi.
Poate că-s tot jocuri, însă volburile închipuite de ei sunt altfel şi alte ZEITĂŢI le stăpânesc…
*
Astăzi am consolidat trunchiul grupului devenind conducător, însă nu a fost aşa cum îmi imaginam altădată. N-au ţinut cont de una dintre tainele sfinte – frumoasa din volbura tânără nu s-a alăturat încă grupului. Şi-au închipuit că mă evită, iar eu nu le-am adiat că lucrurile stau, de fapt, exact invers!
Peste un timp, profitând de noua situaţie, m-am apucat, cu infinită grijă pentru detalii, să le închipui tot ceea ce cunoşteam despre ZEI. Tăcerea care s-a lăsat la ultima adiere a împărtăşirii cunoaşterii întru organic a fost începutul arborelui de glorie al neamului meu. Cel mai nebun înţelept din istoria întregului primordial tocmai le deschisese calea către stele. Volburile tuturor primordialelor aşteptau stăpânirea noilor ZEI… Dar tot nu eram împăcat!
Mi-am părăsit grupul neobservat de nimeni. Frumoasa mea Pepsica îmi stăpânea senzaţiile roşii, dorinţele violete toate. Vroiam să-i comunic cuvinte. Să-mi manifest nebunia. Să-i explic cum radioul o minte, să-i adii că nuclearii, cei mai nebuni ZEI lideri politici sunt… în primejdie…
Blasfemie, taină sfântă a primordialului!

[Ben Ami]

epilog

*
O iubeam. Cu o noapte în urmă îi sărutasem violetele pieptului. Adiasem cuvinte poezii, violete şi roşii. Lăsasem iluziile albastre să-mi sfredelească sufletul de trădător. Pentru o clipă spărsesem lanţurile primordialului şi mă amăgisem cu libertatea organicului EI. O mirosisem, îi învelisem coapsele cu răsuflările mele pătimaşe.
Acum mă grăbeam s-o întâlnesc. Să lupt împotriva celui ce-mi tortura frumoasa.
Mi-am ales momentul cu grijă. EI mâncau în tăcere, fiecare la un capăt al mesei, fiecare cu iluziile-gânduri bine ascunse între aşchii de suflet.
Atunci EL mi-a aruncat o privire. M-ar fi ignorat ca şi până atunci… dacă nu i-aş fi închipuit o iluzie adusă din primordial. Bietul Cocacol… Nu şi-a dat seama. Când a făcut-o atentă la apariţia mea, Pepsica a început să ţipe.
Ridicându-mă de la masă… am sărit în faţa EI şi, inversând iluzia, am răsucit realul pe cealaltă faţă!
Satisfăcut pentru prima oară cu adevărat, m-am rotit înspre Pepsica şi am cuprins-o în braţe.
Cât de roşie era!…
Am vrut s-o sărut, dar, pentru o clipă, am ezitat. Aveam atâtea să-i spun şi totuşi… strălucirea din ochii ei… mi-a adus aminte - mai întâi - de frumoasa părăsită în volbura tânără.

[JJ]

In primul rand, felicitari pentru initiativa si sper sa va gasesc revista intr-un viitor cat mai scurt si la tarabe, pe hartie. Din pacate, nu am mai vazut de mult reviste SF.
Nu aveti si un site unde sa fie puse povestirile voastre intr-un format ceva mai usor de citit? Citirea unor mesaje atat de lungi in formatul forumului e putin cam greu de urmarit.

[anticipatia]

poti citi unele dintre aceste povestiri precum si alte lucruri foarte interesante pe www.romaniasf.ro sau www.anticipatia.ro . Iar la chioscuri gasesti in aceasta vara revistele anticipatia si lumi virtuale.
Succes

[Ben Ami]

In primul rand, felicitari pentru initiativa si sper sa va gasesc revista intr-un viitor cat mai scurt si la tarabe, pe hartie. Din pacate, nu am mai vazut de mult reviste SF.
Nu aveti si un site unde sa fie puse povestirile voastre intr-un format ceva mai usor de citit? Citirea unor mesaje atat de lungi in formatul forumului e putin cam greu de urmarit.

Cu revistele SF - pe hartie - e un pic mai greu, daca nu mai am vocea de altadata... pot sa exagerez sa spun ca si datorita intrebarilor pe care le pun la fiecare chioshc de ziare ... despre Anticipatzia. Noroc cu un tip extraordinar, pe numele lui Banuta, care a luat taurul de coarne... si a remediat situatzia. Si noi o ashteptam cu nerabdare. Cand se apuca de o treaba omul asta, apai... desi revista, cum sa zic? iese "ca la carte".

Ben Ami - un pacatos de impatimit de SF

[Ben Ami]

Primara Ovipar㠖 by Ben Ami

„- Esti o scroafa imputita!”, imi spusese mama imediat dupa ce-i facusem cunostinta cu noul meu prieten. Nu stiu de ce am impresia ca a fost unul dintre acele gesturi pe care nu e recomandat sa le faci prea des. Cum putea fi atat de mandra de mine? Ce facusem ca sa merit asta? Niciodata n-a putut suporta barbatii la costum si cravata, spalati si curati, cu unghiile ingrijite. De ce se razgandise tocmai acum? Inainte, cand spunea asta, credeam ca-i doar o toana de-a ei, ca nu vorbeste serios. Fusesem nevoita sa recunosc ca trebuia sa-mi pese mai mult, ca fusesem o nesabuita, o excentrica.
Robert era frumos, vecinii mei il priveau ca pe-o victima, „gigoloul mameluc” ziceau, si se purtau ca atare. Prin urmare multi dintre ei au regretat acest lucru. Acum stiu ce-au simtit. Dar atunci ma luase valul, credeam ca in bratele lui puternice sunt ocrotita, dorita, iubita. Spunea ca nimic altceva nu-l intereseaza, iar eu il crezusem, cine m-ar fi putut condamna? Cine ar fi stiut ca ochii lui verzi vor schimba lumea mea, si intelesurile, si rosturile toate?
Iarta-ma mama! Nu stiam ca EI sunt atat de perversi, ca universul lor este atat de inuman. Cand il vedeam spalandu-se pe dinti ma cutremuram de indignare, cand ii simteam mirosurile ingrozitoare, ce ieseau din sticlutele acelea micute din care isi pulveriza sub brat - ohh! - ma cuprindeau chinurile, cand ii mai zaream si pielea capului printre firele de par… ma incoltea greata. Nu putea fi adulmecat. Nimic din EL nu era impartasit celorlalti, se pastra doar pentru sine. Era atat de obscen! Poate ca asta a fost si cauza pentru care - ce proasta am fost! - credeam ca-i deosebit, ca e unic. Tarziu, mult prea tarziu mi-am dat seama cat de mult rau putea face cu ochii aceia verzi.
Acum, dupa ce tu m-ai parasit pentru totdeauna, mi-am dat seama ca Robert inlacrimatul, fostul meu iubit, care privea negii tai fascinanti cu blandetea lui perversa si nefireasca, ti-a grabit sfarsitul, si nu damblaua care te inconjurase cu grija ei materna in ultimul timp.
As vrea sa intelegi cat de mult te iubesc, sa-ti descriu in amanunt cum ochii degeneratului de care am fost orbita pentru o vreme plutesc in propria sa voma, cum sangele lui scarbos de rosu imi inmoaie ghearele. Stiu cat de mult ai vrea sa stii! Aveai atat de multa dreptate, lumea lor a apus, obiceiurile lor nesanatoase spurcau Primara Ovipara. Lumea de maine.
Laptele celor cinci ţâţe ale mele vor umezii mormantul tau pana cand voi sti ca m-ai iertat. Gandul ma face sa ma simt mai bine. O umezeala calduţă mi se prelinge in jos, pe piciorul din spate.

[UnSlayne]

Bogdan Gheorghiu

CyClone

E noua seara, la un colt de strada. Geamuri, neoanele, lumini diluate la marginea vederii, orasul dincolo de mine, in rest – muzica de fond pentru ganduri.
Azi totul a fost ca un vis ieftin.
Priviri vechi, inauntru, sunt urmele de cauciucuri de pe o autostrada cu oricate benzi si un singur sens: in jos.
Azi totul a fost ca un vis in monocrom.
Ca interfata mea, care de la o vreme nu mai afiseaza culorile. E veche, a dracu de veche. Totusi ma simt de parca cineva ar testa-o pe mine, de parca ar fi facuta sa mi se adapteze. Sa fie ca mine, daltonistul platit ca sa ramana asa.
Uita tot, uita alternativele, uita ce ai fi putut sa faci, uita caile de mijloc.
Da, ma simt ca un daltonist informational. Vad numai pe cine termin si pentru cine termin. Lumea se imparte mereu in „ai mei” si „ai lor”, oricare ar fi unii sau altii. Nu sunt niciodata aceiasi. Am ajuns la performanta de a imi opri singur, natural, orice intrebare neformulata, orice gand de indoiala, orice nedumerire care ar putea sa-mi ia din plata mereu mai mare. Pentru ca mereu lucrez pentru angajatori mari, pana cand vine randul altora mai mari sa ma angajeze impotriva lor. Ecologie suburbana. Eu sunt bacteria, simbiotul inobservabil, dispretuit si temut fara sa i se stie numele.
Eu sunt ultima cifra din coada profiturilor uriase ale corporatiilor concurente, cifra la care nu se uita nimeni.
La care nu se uita decat softurile, AI-urile vechi.
La mine se uita AI-urile, parca le vad, cu ochi speriati, fiecare cazand in sine insusi pentru a face loc altora. Cui, nu e treaba mea.
Azi am dat gata o copie CyClone a unuia.
Nu stiu pentru cine, si nici nu ma intereseaza. Le-am inregistrat datele, ca sa-i gasesc usor, sa fiu sigur ca nu ma trag in teapa. Mi-am pus protectii peste protectii, ca sa nu afle. Cica n-am voie sa iau date de la angajatori. Cica daca iau ceva, m-am dat dracu. Asa zic toti. Daca nu-ti dau banii, n-ai decat sa-i injuri si sa cauti unii care sa aiba ceva de impartit cu ei. Numai ca s-ar putea sa patesti la fel si cu aia. Deh, pentru unul ca mine e greu sa nu pice de fraier.
Acum ii astept.
E noua seara, la un colt de strada, si ii astept cu banii.

Nici macar nu ma mai uit la fereastra de trafic intern in timp ce derulez inapoi.

E noapte. Iar noapte, ca intotdeauna. Cam toate lucrurile care iti schimba viata se intampla noaptea.
Si in noaptea asta, la care am ajuns acum, nu e decat un hover-truck parcat si doi sau trei insi care incarca niste cutii.
Restul e aproximativ, sau nu e deloc, lua-o-ar dracu de interfata, lua-o-ar la reparat s-o ia, ca imi reproiectez toata treaba direct in minte ca sa vad culorile, ba nu, ca sa le stiu, ca sa fie acolo, de parc-ar fi.
A fost cea mai de ***** treaba pe care ar fi trebuit sa iau bani.
Sa ascunzi un transport clandestin de ochii tuturor AI-urilor de supraveghere, de pe scaunul din dreapta al unui hover-truck setat pe pilot automat, langa un sofer de rezerva care, cat timp nu e sofer, iti tine un pistol incarcat la tampla si se simte dator sa te mai stimuleze cu cate-o injuratura. Si sa n-ai habar pentru cine o faci.
Oamenii vroiau sa fie siguri ca-mi fac treaba bine. Sau ca, daca ceva nu iese, nu mai afla nimeni de legatura lor cu transportul ala si cu mine.
Asta e, meseria mea nu figureaza oficial decat la infractiuni. Si increderea ar fi fost ultimul lucru pe care as fi putut sa-l cer.
N-am aflat nici pana azi cine m-a angajat atunci. Stiu doar ca pe cutii scria mare EMP. Trafic de arme, deci; macar atata lucru m-au lasat sa vad.
Trec pe vizual, asa, degeaba, si strazile orasului sunt, prin parbrizul hover-truck-ului, desene in carbune pe care doua maini invizibile mi le intind spre coada ochilor.
Dincolo de vechi ferestre, care acum nu se mai vad.

Inca n-am vazut banii pentru treaba de atunci. Si nici macar n-am apucat sa inregistrez ceva, sa le iau urma.

Astia m-au pus sa-i astept exact langa cladirea CyClone.
Cladirea la picioarele careia se lafaie tot cartierul asta in care m-au trimis. Oamenii urca si coboara din HVuri la fel ca oriunde, vitrinele magazinelor arata aceleasi reflexii ale propriilor firme holo, ca si baltile de apa de pe asfalt.
Nu ma mai uit decat in sus.
Si sus nu e cerul de acasa, din celalalt capat al orasului, de la marginea unde ma trezesc dimineata intr-un bloc de *****, ma intorc pe partea cealalta si vad geamul, deschid mai larg ochii si cerul se largeste si el, gol, din linia verticala dintre pleoape, intr-o pata de culoare. Aici cladirea CyClone e pata de culoare.
De ce dracu m-au pus sa astept exact langa cladirea alora?
Peste drum e un soi de bar. Mai simplu, un local. Genul de local fara o destinatie clara, combinatia de succes garantat intre un bar si un mic hotel, afacerea perfecta pentru oricine vrea sa ii atraga pe toti cei care n-au ce face si pe toti cei care traiesc de pe urma lor.
HV-urile trec in viteza, nu vad ce scrie, in culori exagerate, pe firma 2d a localului.

Paul e un om atent. Atent intr-un mod bolnav, ca un spion ratat pe care nu-l angajeaza nimeni fiindca sunt mereu altii mai buni ca el, fiindca ii lipseste ceva, o calitate esentiala pe care nu o numeste nimeni, care nu apare pe nici o lista, pe care insa o banuiesc toti in afara lui.
Ce ii lipseste lui Paul e o oarecare doza de finete, cumulul ala nedefinit dintre stil, eficienta si capacitatea de a le avea fara sa le arati. Asa ca ramane un simplu observator, mic cameleon suburban, zilier pe la unii sau altii, hacker de ocazie, pe bani sau din curiozitate, dealer, detectiv, orice ii aduce un castig. Cunoaste mecanismele, asta e treaba lui, meseria nedeclarata. Niciodata nu nimereste gresit.
Ma enerveaza gandul asta, fiindca tocmai il vad venind in viteza, printre oamenii de pe trotuarul celalalt, printre HVuri, vizibil din cand in cand in lumina strazilor ca o holograma defecta. Vine spre mine, de parca ar vrea sa-mi zica ceva.
Ma enerveaza fiindca lipsa lui de finete i-a adus diferite reputatii in diferite cercuri, majoritatea reputatii proaste. E greu sa nu fii vazut cand unul ca Paul fuge disperat spre coltul de strada unde astepti in semiintuneric. Si eu incerc sa fiu cat mai putin vazut.
Acum e inevitabil, fata lui se suprapune ca din senin peste corpul facut pe comanda al uneia din fetele care imi facea cu ochiul din fata localului fantoma de pe trotuarul vecin, probabil asteptand clienti, si imi aduc aminte brusc si inutil ca inca n-au venit cu banii.
Felul in care se opreste Paul, dandu-si parca seama de ceva, si ma striga soptit pe nume, ca si cum dintr-o data ar vrea sa nu imi deconspire pozitia, ma amuza si ma enerveaza in acelasi timp. Pentru el, doar una din doua. Am de ales.
-Pst! Eu sunt.
Ii raspund cu voce tare, aproape rastita. Am ales.
-Puteai la fel de bine sa trimiti un mesaj in tot cartierul, pe direct, ca sa anunti ca sunt la coltul asta de strada. Sau mai bine deschideai un NeuSim prin interfata alora CyClone, ca tot e free si au cladirea aici.
-Stai, stai usor. Sa auzi ce am sa-ti zic.
-O sa aud imediat. Daca ma lamuresti mai intai de ce dracu ai venit personal pana aici.
-Pai nu mi-ai tu zis ieri ca o sa ai treaba prin zona asta?
La dracu, am inceput iar sa ma uit in jur, sa vad daca vin aia cu banii. Sau daca nu vin aia cu banii, mai exact. Cu Paul aici si cu intelegerea mea cu ei pe vreun server ecranat, chiar vreau sa fiu sigur ca nu-i vad venind incoace.
-Bine, si nu s-a inventat reteaua?
-N-am incredere. Ai uitat de Osiris?
-Si pe direct ce-avea? Da acuma hai, zi ce ai de zis, ca daca te vad aia aici am incurcat-o amandoi. Tu, mai rau decat mine, daca scapam vii.
-Ba, vrei sa auzi ce am de zis sau ai chef de scandal?
-Daca aveam chef de scandal faceam cam ce-ai facut tu, in loc sa ma ascund in *****ul asta de loc si sa-i astept pe aia. Zici?
-Zic, ca n-am venit degeaba pan-aici. M-au platit sa-ti zic treaba asta, asa ca ne certam si ne batem cand vrei, da nu acuma. Deci fii atent: mai stii tu…
-Stai asa. Cine zici ca te-a platit?
-De parca tu stii cine te plateste… ce dracu pui intrebari d-astea?
De data asta are dreptate.
-Asa, zi, ce sa mai stiu?
-Mai stii tu transportul ala pe care inca n-ai luat plata?
-Da, il stiu, normal ca-l stiu. Si n-o sa te intreb de unde il stii tu.
Incepe sa raspunda, si eu spun o data cu el, luandu-i-o inainte si acoperindu-i vocea:
-Am sursele mele.
Ranjeste penibil, descoperit.
-Stiu, si nu e treaba mea, stiu si asta.
-Bun, lasa sursele mele, de transportul ala era vorba. Ai idee ce ai transportat?
-Ceva munitie, arme, dracu stie, echipament militar. EMP, asta scria pe lazi.
-EMP. Ce-i EMP?
-Electro Magnetic Pulse, din cate stiu. Se gasesc pe piata neagra echipamente EMP cate vrei. Nu-mi spune ca nu stii piata neagra.
-Stiu piata neagra, si stiu totul la zi, mult mai la zi decat tine. De cand n-ai mai dat prin cluburile undergorund? Alea ilegale adica.
-Nu mai stiu. Ce treaba are cu piata neagra? Vorbim de piata de armament sau de…
-Cam de cand, totusi?
-De mult.
-Cat de mult?
Ma calca pe nervi.
-Ba, daca te-au platit sa faci misto de mine, zi-le sa-si bage creditele-n cur, ca daca nu, li le bag eu.
-E mai mult de o luna?
-Nu stiu, o fi, da care-i treaba, de ce o luna?
-E cam o luna de cand, pe piata neagra, traficantii de arme nu mai folosesc numele de EMP.
-De ce?
-Fiindca il folosesc altii. Pentru altceva.
Nu vin aia cu banii. E bine.
-Pentru ce? Hai, nu mai fa pe actorul ca n-ai talent, zi direct si simplu ce-ai de zis.
-EMP e o stanta, o prescurtare. Nu sunt initiale. Empathy.
-Empathy?
-Un drog vechi, de care inca se mai auzea acum vreo treizeci-patruzeci de ani, poate mai mult. Ii ziceau intr-o droaie de feluri. Astia, acuma, ii zic Empathy. Pilule. Drog adevarat, nu impulsuri distilate. E marfa originala, exact ce se cauta.
As putea spune ca in sfarsit am ramas cu gura cascata, dar daca as spune-o, nu ar mai fi adevarat.
-Asta ai carat tu in lazile alea.
-Stai un pic. Pentru cine?
-Nu stiu.
-Cum dracu nu stii?
-Nu stiu si gata.
Pe strada se apropie, incet, de ceva vreme, vreo zece insi in haine negre de piele. La inceput crezusem ca sunt niste punkisti.
-Taci. Uite-i.
-Cine?
-Aia cu banii.
-Unde?
-Vin din stanga. Fugi.
-Gata.
-Stai! Incearca si tu, macar o data, sa nu mai atragi atentia.
Paul a plecat brusc si observ ca tipa de peste drum e tot acolo, e o proiectie, si face probabil cu ochiul tuturor trecatorilor in acelasi timp. Reclama localului, sau a vreunui peste din zona.
Nu arata chiar cum mi-ar placea mie. Probabil ca e o proiectie ieftina, sau li s-a stricat alora softul pentru adaptivitate.
Nu ma uit in spate, sa vad daca Paul mai e sau nu in zona. Nici in stanga, decat cu coada ochiului. Asta de cand mi-a sarit in ochi geanta veche din mana unuia din aia trei. Asa au zis, asa fac toti. Imi dau bani vechi, casete no name. Nimic inregistrat. Nimic prin retea.
Se apropie.

-Imi zici alta data. Zi cine mama dracu erau aia.
-Clara si futangiii ei, intr-o zi proasta.
Ma simt oarecum in siguranta aici. Pe aia i-am pierdut pe traseu. La intrare m-am scanat, si cred, vreau sa cred ca nu ma monitorizeaza in nici un fel. Ce dracu, e o garsoniera de tot *****ul, nici nu stiu daca Paul a platit chirie pentru locul asta, daca ma monitorizau nu i-ar fi impiedicat nimeni sa intre pana acum. Ar fi intrat, si si-ar fi facut treaba. Clara si futangiii ei.
-Clara?
-Tipa cu vreo zece gauri si despicaturi adaugate chirurgical pe mai tot corpul.
-Pe tot corpul?
Ma pufneste rasul.
-Ce dracu e, curva cartierului? Pun pariu ca o stiu bine de tot chirurgii aia la care si-a facut operatiile…
-Cred ca daca te auzea, acum aveai deja cam la fel de multe taieturi ca ea, numai ca fara anestezie. Pe chirurgi i-a platit cu bani de pe urma altora.
-Furati?
-Nu. De pe urma unora care oricum n-ar mai avea ce face cu ei, daca ma-ntelegi.
-Asasina, deci. Si aia nu-s doar futangiii ei.
-Aia sunt angajati, cica. Iti dai seama ca nu-i plateste numai in bani. Ai avut noroc, nu mai stiu pe nimeni care sa fi scapat de Clara si de ai ei.
-Heh, eu crezusem ca aia vin sa-mi dea plata. Te-o fi vazut pe tine. Cine dracu te-a pus sa…
-N-aveau cum. Am plecat in liniste.
-Tipa aia, Clara.
-Ce-i cu ea?
-A fost peste drum, tot timpul. Credeam ca-i o proiectie, se misca foarte putin. A stat acolo pana s-au apropiat aia.
Paul tace, si se uita fara speranta la imaginea usor defecta de pe fereastra necuratata de multa vreme. Pare chiar mai lipsit de speranta decat ar trebui sa fiu eu, asa ca renunt sa mai dau vina pe el.
-Si pentru cine zici ca lucreaza astia?
-Oficial, pentru nimeni. Neoficial, au creierele pline de protocoale de monitorizare si conditionare de la CyClone.
-CyClone? *****.
-Ce-i?
-N-ar trebui sa zic, da oricum nu cred ca mai am mult de trait. Ultimul job, ala pentru care asteptam banii, a fost sa ard un AI tinut de aia de la CyClone.
Paul tace din nou, exact la fel ca mai inainte. Aproape ca ma calca pe nervi.
-Si ce zici ca ar fi de facut?
-Nu stiu. Daca vrei, poti sa mai stai aici pana plec eu.
-Pana pleci tu? De ce, n-ai incredere?
-N-am cheie. Am una singura. Stau la etajul sase, cu o usa metalica veche si o singura cheie.
-Si ce-i cu asta?
-Ce dracu nu-ntelegi? Clara si cu aia s-ar putea sa ma caute si pe mine. Daca plec si te incui aici, sunt sanse sa ramai incuiat.
Acum eu privesc fereastra, refugiindu-ma in a-i numara petele de uzura si imperfectiunile proiectiei.
-Bine, si trebuie neaparat sa pleci azi?
-Da. Sa-mi iau restul de bani de la aia, fiindca ti-am transmis mesajul. Si, sa vad, poate ii mai trag de limba un pic. Imi place sa aflu pentru cine lucrez.
-Si mie, Paul.
Proiectia de pe fereastra se rearanjeaza suparator de vizibil, palpaind pe alocuri.
-Si mie.

Cred ca incep sa regret viata dinainte. Ce chestie, vorbesc de parca cine stie cat ar fi trecut. Asa e cu schimbarile bruste. Nici nu simti ca s-au petrecut, nu apuci.
Da, incep sa regret plictisul de acum cateva zile.
Treaba asta, amintirea plictisului, imi face somn. Sau cel putin asa imi zic eu, ca sa uit de oboseala drumului facut in fuga de la Paul pana aici, la mine acasa, mereu cu un ochi in spate. Si nici sa ma culc nu pot.
N-am cum, ar fi prea usor.
Stau la parter, n-am decat sa ma ascund dupa fereastra acum transparenta doar din partea asta, sa fac un tic din a ma uita in lungul intunericului, sperand sa nu-i vad venind.
Deja ma uit de parca as astepta.
Macar daca ar veni, totul s-ar termina simplu si repede.
Imi blestem instinctul de conservare si, periculos de obisnuit cu ideea ca n-o sa vad pe nimeni pe strada in afara temerilor sau sperantelor mele, deschid un mesaj text care tocmai mi-a venit de la Paul.
Interfata tot monocroma e.
Ideea ca cineva s-ar juca in felul asta cu mine a ramas acum o scuza penibila. Am altele pe cap.
Involuntar, natural, imi amintesc darele de carbune care erau strada din fata mea, inca proaspete.
Imi amintesc cum imi aminteam.
Si iar regret. Mai bine citesc mesajul, pe fond transparent. Monocrom.

Empathy, copia AI anonima cazand, Clara… CyClone. Peste tot, CyClone. Paul zisese in mesaj ca aia l-au platit si ca l-au pus sa-mi zica cine sunt si ce-au vrut de la mine. Am fost, am vorbit cu el. CyClone. Aia care l-au angajat pe Paul sunt tot CyClone. Cica pentru ei a fost jobul ala cu lazile. La dracu, de unde sa stiu ca-i tradez? Se joaca, asta fac, se joaca cu mine.
Nici asta noapte, nici peste zi n-am reusit sa adorm deloc. Am stat la panda.
Ma simt de parca as fi baut cateva kile de DoIt in cel mai prost bar posibil si acum m-as impletici spre casa. Numai ca tocmai de acasa am plecat, si de baut n-am baut nimic.
Interfata monocroma imi face in ciuda. Azi vad ca a inceput sa mearga prost transparenta.
Nu stiu unde ma duc, vad doar cladirea, cladirea uriasa de la kilometri departare. Merg pe jos, si misc mereu capul ca ametit fiindca nenorocita aia de bara gri de la fereastra de rasfoire a memoriei sta exact peste proiectia din varful cladirii. E CyClone, dracu stie de ce merg intr-acolo.
Rasfoiesc memoria, si ma gandesc ca de obicei sunt sanse sa-mi primesc banii pe un job in alta zi decat trebuia, la aceeasi ora, in acelasi loc.
Cand nu sunt acoperite de bara gri de pe retina, la care nu vreau sa renunt, literele care leviteaza deasupra cladirii din zare lumineaza cerul gri, inserarea monocroma. Parca ar fi o amintire derulata vizual.
O amintire in monocrom, asa e totul.
Si la cat de putin a ajuns sa-mi pese, as zice ca e una destul de veche.
Oricum, e aproape noapte, si m-am hotarat. O sa merg pe jos pana acolo unde am asteptat ieri. E jocul meu. Ori vin aia cu banii, ori vin ailalti sa ma taie.
Am vrut sa scap de monotonie. Am scapat, si a fost prea mult. Acum ma doare-n cur. Fie ce-o fi. Daca ma bag in alt job, cu altii, risc sa dea iar astia de mine, astia de la CyClone.
Asa ca n-am ce pierde.
Pe trotuarul aproape gol din cartierul meu de ***** vajaie aerul impins de HV-urile care trec pe strada, in viteza, fara ca vreunul sa opreasca. Mai palpaie doar cate o vitrina ieftina, si mai incearca sa intre in vorba cu mine cate un cunoscut pe langa care trec, absent.
Mai e ceva. Jobul asta, ultimul, asta cu care i-am suparat. Nu stiu pentru cine a fost jobul asta.

Stau aici, de cateva minute, ma sprijin de zid. Am chiar in fata cladirea CyClone.
Mi-am upgradat HV-ul cu ultimele chestii scoase in retea, neoficial. Cursa asta e asa, de proba. Nici nu stiu cine-s aia cu care ma intrec.
E in monocrom, ecran incomplet, transparenta partiala.
Parapetii fug pe langa mine, nu ma agit, n-am de ce. Cine-s aia?
Pe un trotuar, undeva in dreapta, partial acoperiti de fereastra cu jocul, un tip cu valiza si inca doi la costum tocmai coboara dintr-un HV de protocol.
Inchid jocul, si nu stiu de ce sunt absolut sigur ca sunt aia cu banii. Totusi, sa ma uit la HV-ul ala.
CyClone. Pe masina scrie CyClone.
Aia trei pasesc prin multime ca un varf de lance, multimea curge din fata lor, de parca i-ar cunoaste si s-ar teme. Sus, inspre cer, cladirea CyClone.
Sunt de la CyClone, vin spre mine. Sa fug, primul gand.
Valiza cu bani, costume fine. Sa ii astept, al doilea gand.
Un tip cu fata de negociator, ziarist, comis-voiajor, agent de asigurari, orice, si doua gorile de doua ori cat el, cu mainile sub haina. Carla nicaieri, al treilea gand.
S-au mai apropiat, si ma folosesc de chestia asta ca sa exclud fuga, sa-mi zic ca n-ar mai avea rost oricum, ma mint singur. Nu-mi place s-o fac, dar asta e. Monocrom, alb si negru, alb sau negru, una din doua. Raman.
Au ajuns langa mine, s-au oprit, si felul in care ma inconjoara mi se pare suspect pentru niste simpli curieri, chiar si de la CyClone – cu banii pentru primul job, da, asta e, asta trebuie sa fie.
Tipii aia mari, gorilele. Sunt ciudati rau tipii aia, mai mult lati decat inalti. Palpaie.
A dracu interfata, am uitat s-o dezactivez, si acum vad ca a inceput sa palpaie si pe vedere naturala.
Astia tac. Mai bine tac si eu cat tac ei, nu de alta dar felul in care arata aia doi malaci si felul in care isi tin mainile sub haine, vizibil inclestate pe ceva, ma fac sa fiu foarte precaut.
Ce chestie, mi-a revenit instinctul de conservare.
Brusc, tipul din fata mea, ala cu valiza, spune ceva. De parca pana acum ar fi tot vorbit, de parca ar fi ajuns la ce vroia de fapt sa spuna.
-Vrem sa te rasplatim.
Palpaie.
Are o voce ciudata, ireala.
-Pentru ce?
-Pentru transportul pe care l-ai facut mai demult fara sa stii ce riscuri iti asumi, si pentru ca n-ai incercat sa afli nimic inainte sa iti transmitem.
E prea de tot. Are voce de femeie.
-Stiam ca o sa fii aici. Sper ca nu te superi daca afli ca pentru asta a fost nevoie sa te urmarim inca de dimineata.
Palpaie toti. Nu e interfata. Nu palpaie decat ei, ca niste proiectii defecte.
Din ce in ce mai des, palpaie, se sting.
Gorilele se apropie de mine, merg de parca ar fi rupti in doua la jumatate, de parca picioarele ar pasi independent, greoi.
Palpaie, si ma tem ca inteleg.
-O sa-ti primesti rasplata cuvenita pentru ceea ce ai facut.
Undeva in apropiere lucesc cateva uniforme. Politie. Un echipaj de politie sta si se uita.
In rest, strazile sunt goale. Toti au fugit, ca programati.
Inchid ochii strans, si in spatele lor ii vad iar pe cei trei venind spre mine, acum cateva minute, amintirea recenta, perfect pastrata, fara monocromul interfetei, cei trei venind prin multime, multimea dandu-se in laturi, teatral, ca o profetie apocaliptica pusa in scena de un artist kitsch.
Probabil ca proiectia e doar pentru mine. Sau poate ca au injectat panica pura, script CyNeu, in creierele tuturor de pe strada in afara mea.
Nu stiu, dar deschid ochii. Proiectiile nu mai sunt acolo, costumele. E Clara, fara valiza, si sase din oamenii ei, cate doi pentru fiecare gorila.
Si iar primul gand, fuga.
Ma sprijin de zid, al doilea gand.
Inca ma mai sprijin de zid, la dracu, am zidul in spate, unde mama dracu sa fug?
Inchid ochii. Imi spun ca s-a terminat, ca de aici incolo nu mai e nimic.
-N-o sa doara.
Vocea Clarei e ultimul lucru pe care il aud.
Ultimul lucru pe care il aud inainte sa doara. Si doare, doare atat de rau ca gandul imi fuge speriat in alte parti, ca sa reziste, doare atat de rau ca o iau razna si nu mai conteaza nimic.
Zidul e rece in spate, il stiu, nu-l mai simt, si mai stiu doar ca nu pot sa fug.
Apoi se termina. Se termina brusc, cum a inceput.
Vreau sa deschid ochii dar nu pot, nu mai sunt acolo, imi dau seama ca nu mai am cum.

Acum sunt liber. Acum pot sa fug cat vreau.

Am ajuns sa vad altfel lucrurile, de la o vreme. Dupa ceva timp, te obisnuiesti. Sau te consolezi, te minti. Oricum, a inceput sa-mi placa aici.
Si nu sunt singur, cum ma temusem. Domeniul CyClone e larg, cu un spatiu NeuSim propriu si cu legaturi cu exteriorul la discretie. Partea buna e ca nici macar nu-mi mai trebuie bani.
E si Clara aici, i-au facut felul intre timp. Niciodata nu a zis cine, cum sau de ce. Poate si fiindca aici nimeni nu prea sta de vorba cu ea. S-a copiat intr-un plug-in porno scris de ea pentru NeuSim-ul companiei, si acum chiar nu imi mai lipseste nimic. Nu m-as fi gandit ca tipa programeaza NeuSim-uri.
De fapt NeuSim-ul de aici e lucrat mai mult dinauntru. Aia de la CyClone nu se baga, si e bine asa.
E bine aici.
Imi placea sa cred ca pentru cei ca mine nu exista un scop maret, un final, o implinire. Imi placea gandul ca cei ca mine trec neobservati. Acum e altfel. Sunt altfel.
Si cei ca mine au ramas singurii de care ma mai tem.
Sa nu se gaseasca vreunul sa ma stearga pe bani grasi, cum as fi facut eu nu demult. E singura chestie rea care mi se mai poate intampla aici, prima si ultima.
Cand m-am trezit in retea si am vazut ca nu pot sa ma deconectez, ca interfata nu mai e deloc, ca reteaua e totul, ca in afara ei eu nu sunt decat un brainmap undeva in cladirea lor imensa, cand am inteles ce au vrut de fapt de la mine, cand am gasit in mine informatiile pe care mi le lasasera ca sa ma lamureasca, nu m-am putut gandi decat la un singur lucru: daca A.I.-ul pe care l-am distrus ca sa ajung aici chiar ii deranjase cu ceva sau daca l-au ales la intamplare, ca un test.
Inca n-am aflat, si asta e, uneori, al doilea lucru de care ma tem, sau doar un motiv pentru primul. Sa nu vina vreodata timpul sa aleaga iar pe cineva, la intamplare. Sa nu fiu eu ala.
Macar s-a terminat cu monocromul, si asta ma bucura. Aici strazile nu mai sunt urme de carbune.
Pentru ca aici strazile nu mai sunt deloc. Nu mai e nevoie de ele.
Si acolo – acolo, jos, cum imi place mie sa zic - ploile inca mai spala sangele de pe trotuar, curatat neglijent de oamenii lor deghizati in politisti.
Pentru mine acolo, jos, e si acum noua seara, la un colt de strada
_________________

[Ben Ami]

Două secunde şi-un scop
by Ben Ami

„Am să ţi-o trag peste botul ăla rânjit, de bestie criminală! O să-ţi doreşti să fii murit încă din pântecul maică-ti”. Şi zicându-i asta i-am smuls tubul de oxigen din gură, apoi am înconjurat cu privirea camera de spital, încercând să găsesc o pungă în care să-i păstrez măruntaiele. Cu tot cu storma.
Capul asistentei care păzise monstrul continua să se rostogolească pe podeaua vibratorie participând la o scenă pe care, în fapt, o părăsise deja, de treizeci şi patru de secunde.
Pe coridorul de unde intrasem evenimentele se precipitau. Gaşca de umanoizi pe lângă care trecusem încercau să-mi taie orice cale de întoarcere, pregătindu-se să dea buzna înăuntru. Cu membrul artah mi-am sprijinit lancea, cu cele trei de pe abdomen am imobilizat monstrul gajir, apoi una dintre ventuzele sca****re am aplicat-o peste zâmbetul sedat al bestiei. Şase secunde mai târziu măruntaiele gajirului îmi musteau în guşă. Până la urmă mă gândisem că este cel mai sigur loc din lume. Doar un laser ar fi putut străbate plăcile mele cornoase.
Când se năpustiseră în cameră, încercând să se adapteze podelei vibratorii, mai mult de trei cincimi din corpul meu se afla în exteriorul clădirii. Doar unu virgulă trei secunde mai târziu acceleraţia gravitaţională mă salvase din calea bucăţilor incandescente împrăştiate în direcţia mea.
Şase nivele mai jos ratasem prima cale de salvare, iar surpriza m-a determinat să aleg podul îngust - de doar doi inchi - care lega spitalul de o clădire de locuinţe. Cea mai improbabilă cale de câştig.
Opt secunde întârziere! Trebuia neapărat să străbat un zid de plasticarst, la capătul unei curse de două sute de paşi. De partea cealaltă mă aştepta echipa de intervenţie.
Trecând de-a dreptul prin zid o lumină puternică mi s-a aprins în faţă şi lumea s-a răsturnat, devenind dintr-o dată cu mult mai neprietenoasă. Sperasem să nu se întâmple aşa, îmi dorisem să ajung la timp, însă enzimele mele proteolitice îşi acceleraseră procesul degradativ chiar în propia-mi guşă. Mai mult de trei sferturi din „marf㔠fusese compromisă. Adio bonus, la revedere plată, pa-pa timp de „recondiţionare” într-o „cuşc㔠gajiră. Te pomeneşti şi că exact în timp ce aveam impresia că-s imobilizat, se cădea de acord asupra atomizării celei mai importante părţi din corpul meu. Pentru două secunde nenorocite.
Am uitat cine uitase o definiţie mai cuprinzătoare a ghinionului. Trei sute de copii superdotaţi vor rămâne fără substanţele necesare dezvoltării unei bune viteze de coordonare, handicapaţi ca şi mine. Abia peste optzeci şi două de „rotaţii” vom putea face rost de energia necesară deschiderii unei noi „porţi”. Va trebui să găsim o altă soluţie, pentru că până atunci gajirii vor fi evoluat, eliminând secvenţa de nucleotide care le formează storma, căruia ei îi zic calcul. Puah!
Cândva îi vom izgoni, fie şi numai pentru că aglomeraţiei în care trăiesc îi spun Niumehico.

[Ben Ami]

Trinidad - by Ben Ami

- Ce spuneai că s-a întâmplat cu atilaticenii? l-am întrebat pe Primo imediat ce capsula s-a etanşeizat în spatele meu. Iar acesta, întorcându-se şi ignorând mesajele de pe ecran mă privi cu ocelii săi din câteva mii de puncte de vedere. Colosule! Uitasem cum arată o cască hialină.
- Ce fel de întrebare e asta? mă întrebă, scoţând oribilitatea de cască de pe faţă. „Creierele-insectate” nu erau preferaţii italanienilor.
- Tu ai transmis, nu erai de veghe?
- Aha, păru Primo că-nţelege. Cea mai mediatizată ştire de la Marea Destindere încoace.
- Şi Altceva? N-am bătut tot drumul asta pentru un „aha”, cei de la ferma de creiere…
- Formata de creiere, mă întrerupse el brusc. În ochii obosiţi îngrijorarea săpase crevase sângerii. M-am înfiorat.
- Cum vrei tu, dar te avertizez! Ferma e preocupată de orice informaţie strategică. Câţi eram imediat după Destindere, 323? Fiecare naţiune cu propriile resurse, fiecare dezvoltând - alternativ - un alt viitor. Câţi am rămas, 52?
- 51! îngăimă Primo, privindu-mă ţintă. Din vina cui? Colosul a dat, cine a luat? Spune-mi tu!
- Trinidad,… cel mai bun câştigă.
- Câştigă! zise el, cu privirea pierdută în ecranul suprasaturat de imagini. Cu ce au greşit boliviarii, havelienii, ioanizii, şi atâţia alţii, iar acum atilaticenii? Întrebarea lui conta. În mai puţin de două sute de ani Trinidad ajunse cea mai hulită progresiune implementată de către ancestrali în genele umanităţii. Acelaşi spaţiu, mai multe realităţi. Destindere, Colos şi Altceva, împreună formând Trinidad.
- La fiecare accident Altceva a fost de vină. Tatăl Colosului! Acelaşi pretext fanatico-religios, presiuni inimaginabile asupra Porţilor, pretexte de intervenţie. Eşecuri.
- Da!, părea că zâmbeşte pentru prima oară Primo. Însă şi de această dată Porţile au împiedicat Invazia. Cât de puţin au înţeles! adăugă el, înainte să-şi monteze casca pe faţă.
Famigliile din Italania ştiau că scopul Fermei papale este preîntâmpinarea unui Altceva. „Creierele-insectate” colectau informaţii, Ferma le utiliza în experimente cu implicaţii niciodată dezvăluite. „Supravieţuim şi doar asta contează”, voi anunţa famigliile, convins fiind de extincţia atilaticenilor.
I-am cerut lui Primo ultimele date. Nu-i revelase nimeni adevărata sa origine, inserţia genelor „receptive”… Timp de trei minute l-am privit în tăcere, însă el făcuse infarct imediat după al doilea. Previzibil.
Deşi ştiam ce aveam să văd, i-am scos casca hialină şi mi-am montat-o. Muzicalitatea şi versurile straniei Gloomy Sunday au încercat să erodeze fundamentul meu ereditar. Un Altceva instantaneu. Însă eu nu eram Primo, nu purtam genele unui anume Rezsô Seress, nu eram sinucigaş.
Ideile Fermei papale sunt pur şi simplu perfecte.
Urmează romanistanii… Însă, asta mai târziu. Deocamdată nu-mi pot scoate din minte rictusul lui Primo. Şi muzica aceea…

„it is autumn and the leaves are falling, all love has died on earth
the wind is weeping with sorrowful tears, my heart will never hope for a new spring again
my tears and my sorrows are all in vain, people are heartless, greedy and wicked
love has died!
the world has come to its end, hope has ceased to have meaning
cities are being wiped out, shrapnel is making music
meadows are coloured red with human blood
there are dead people on the streets everywhere, I will say another quiet prayer
people are sinners, lord, they make mistakes...
the world has ended!”