Sa-ti dea Dumnezu santatae, tie si noua, ceilalti mohicani, sa avem parte si de clipe mai fericite, publicarea cartii, supravietuirea decenta a pasarii Phoenix din Parcul cu Platani si o aniversare frumoasa printr-o promovare, la 65 de ani de existenta, a iubitei noastre echipe Progresul Bucuresti. HAI PROGRESUL!
Cartea Progresul Andrei Craciun Ev Z
Valentin Căltuț, suporter al echipei de fotbal din Parcul cu Platani de peste cinci decenii, lucrează de treisprezece ani la o monografie dedicată „bancarilor“.
Vineri, 6 decembrie 2008, scriam în EVZ câteva rânduri despre Progresul și suporterii ei „puțini, ciudați și emoționanți ca un îndrăgostit care caută flori într-un oraș sub bombardamente“. Echipa era în comă financiară, investitorul Marian Dodu fiind, după cum mărturisea, „lovit în plină figură de criza asta“. O vegheau la căpătâi niște bătrâni care veneau să-i roage pe fotbaliști să mai joace, așa, pe gratis.
„În ultimii 25 de ani, echipa n-a jucat bine“
Câteva zile mai târziu am primit la redacție un telefon. Dialogul care urmează pare o glumă, dar nu e. Vocea care se auzea de departe era a lui Valentin Căltuț, un fanatic „bancar“ care voia să-mi adauge articolul la cartea pe care o scrie despre formația asta muribundă.
Domnul Căltuț a început prin a se asigura că sunt „progresist“: „Îmi permit să vă întreb dacă ați simpatizat, în trecut, sau simpatizați încă echipa noastră?“. I-am răspuns că am doar 25 de ani și că n-am prins perioada de glorie a „bleu-albaștrilor“, că îi prețuiesc pe „bancari“ de la distanța obiectivității, fiind fascinat de mecanismul care face un om să iubească o echipă care nu câștigă niciodată, când la doar câteva cartiere depărtare sunt echipe care câștigă întotdeauna. Domnul Căltuț a oftat ca după un suporter pierdut, și a rostit o frază antologică: „Aveți dreptate, în ultimii 25 de ani echipa n-a mers, n-a jucat prea bine“.
Mai târziu a ieșit în oraș după niște medicamente și a trecut pe la noi. Avea cu el un memory stick și pe memory stick mii de rânduri de pasiune, cartea lui de sute de pagini.
„Noi, «progresiștii», nu uităm“
Suporterul sexagenar e un individ riguros, dependent de statistică. Volumul „Fotbal în Parcul cu Platani (1944-2008)“ adună toată istoria „bleu-albaștrilor“ din interviuri cu cei care au scris-o pe teren, în tribune și birouri, din cronici de presă, din fotografii de epocă, amintiri de Cișmigiu, „date documentare“ și fișe individuale ale fotbaliștilor, făcute cu conștiinciozitatea unui adolescent sufocat de dragoste.
A început să scrie cartea asta după ce, în 1995, inima i-a dat semne că a început numărătoarea inversă. Au trecut treisprezece ani, inima rezistă, și Căltuț mai speră doar să vadă cartea publicată în anul în care Progresul împlinește 65 de ani. Nu a discutat, deocamdată, concret cu o editură. „V-ați gândit vreodată să «schimbați» echipa?“, întreb ca un *******. Domnul Căltuț ia mina unui samurai a cărui onoare a fost pătată și spune grav: „Noi, progresiștii, nu putem să ținem cu alte echipe, mai ales cu Dinamo și Steaua. Nu uităm! Ei ne-au hărțuit mereu, ne-au furat jucătorii, au încercat să ne dezbine suporterii, să ne distrugă memoria. Comuniștilor nu le conveneau originile noastre mai burgheze“.
De ce mai merge Valentin Căltuț pe stadion, e drept doar la meciurile de „acasă“? Pentru că acolo încă vin tineri care aud muzica aceea rară a frunzelor de platan bătute de vânt. Bătrânul nu scrie la calculator. Cartea i-o tehnoredactează un „progresist“ cu câteva generații mai tânăr. S-au cunoscut, ca microbiștii adevărați, pe stadion.
"Nouă ne-au spus «frizeri» rivalii și prietenii noștri, rapidiștii. În anii ’50-’60, era în vogă cooperativa «Igiena», și rapidiștii ne spuneau frizeri în bătaie de joc. Voiau să ne compromită, fiindcă îi învingeam mereu. Dar noi am fost mereu echipă de bancari." - Valentin Căltuț, suporter al Progresului București de 53 de ani
POVESTEA UNEI CĂRȚI
Zece ani la sertarul clubului
În 1996, o primă variantă a cărții era gata, regretatul Eftimie Ionescu îi scrisese o prefață impresionantă („Nu lipsește nimic!“), așa că autorul a încredințat-o clubului cu încredere. Numai că zece ani a stat manuscrisul într-un sertar, fără să vadă lumina tiparului. Până când Căltuț, care între timp buchisise an de an la fiecare sezon nou, s-a hotărât să ia totul pe cont propriu. E supărat pe guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu, i se pare incceptabil că tradiția echipei finanțiștilor se pierde printre interese financiare meschine și „iresponsabile“. Echipa patronată acum de dezvoltatorul imobilar Dodu este în pragul colapsului, cei mai mulți dintre jucători depunându-și memorii pentru a deveni liberi de contract, fiindcă nu și-au primit restanțele salariale.
PĂRINȚII FONDATORI
La început au fost „Tăticu“ și „Ciclistu“
Cartea lui Căltuț nu ignoră nimic din istoria zbuciumată a „bancarilor“: noaptea când s-au demontat tribunele ca să fie mutate pe stadionul unei echipe a Securității, anii grei de pribegie, când au fost forțați să joace doar în deplasare, și mai ales începutul tulbure al formației BNR București, „bunica“ Progresului de azi, FC Național de ieri.
Valentin Căltuț a refăcut meticulos „Big-Bang-ul“ care a dus la apariția BNR București, din discuții cu fiul unuia dintre promotorii acțiunii, Nicolae Pop Junior.
Cercetările lui Căltuț arată că BNR București s-a născut miercuri, 10 mai 1944, la Rășinari. De ce lângă Sibiu, în satul lui Emil Cioran? Acolo fusese mutat în ultimele luni de război Serviciul de Fabricație a Biletelor Bancare (SFBB). Înființarea echipei are ceva romantic: inițiativa le-a aparținut lui Traian Pătrașcu și lui Nicolae Pop. Cei doi au ținut un discurs înflăcărat în sala de mese a SFBB. Tinerii prezenți au aprobat entuziaști. Căltuț nu s-a mulțumit să afle toate astea de la Nicolae Pop Junior, care avea pe atunci 11 ani, și a fost martor al evenimentelor. A redactat un „Act de constituire“, pe care l-a așezat în față, între primele pagini ale cărții.
La întâlnirea de la Rășinari au participat douăzeci și patru de bărbați tineri, funcționari, tipografi, mașiniști, ucenici, galvanizatori, legători, cu nume și porecle uitate: Nicolae Pop, Traian Pătrașcu, Ion Anghel (zis „Tăticu“), Dobre Băjenaru, Gheorghe Ciuplea („Ciclistu“), Sever Georgescu, Ion Ionescu („Țiganu“), Petre Lambru, Cornel Lupea, Nicolae Maier, Iosif Micu, Dumitru Mihăilă, Gheorghe Mihăilescu, Petre Mihăilescu, Pascu Poștașu, Mihai Preda I, Ernest Rădulescu, Dumitru Rotărescu, Constantin Stoian I („Stalin“), Constantin Stoian II, Nicolae Șandru, Marin Tudorache, Vasile Vasilescu, Grigore Vasilian („Mutu“).
DEDICAT. Valentin Căltuț a venit la EVZ cu o parte din fototeca personală
Foto: Arhiva EvZ
CUM A ÎNCEPUT?
Problemele cu inima și „Câmpul viselor“
Valentin Căltuț ține cu Progresul din sezonul 1954-1955. În anul acela echipa termina campionatul pe locul 3. Căltuț era doar un copil fascinat de driblingurile lui Titus Ozon. Încă mai e.
Aventura cărții la care este aproape să pună ultimul punct începe patruzeci de ani mai târziu. Se întâmpla în 1994, după o discuție cu Constantin Dinulescu, director al Centrului de Copii și Juniori al clubului din Cotroceni. Atunci s-a hotărât ca semicentenarul să fie marcat și de apariția unei monografii a echipei bancare. O gravă criză cardiacă și vizionarea filmului „Câmpul viselor“ al lui Phil-Alden Robinson l-au mobilizat.
În „Câmpul viselor“, un fermier sărac, Ray Kinsella, construiește peste lanul de porumb din fața casei sale un teren de baseball. Tatăl lui Ray fusese unul dintre cei mai mari jucători din istoria SUA, iar Kinsella Junior auzea zilnic voci care-i spuneau că dacă va construi terenul ei, marii jucători, se vor întoarce imediat și vor rămâne acolo.
Valentin Căltuț a auzit și el vocile lui când s-a pus pe treabă. De ce scrie pensionarul acesta cu ochelari? Pentru că, în scris, ca pe terenul lui Ray Kinsella, totul devine posibil. În visele din sufrageria lui, epocile, jucătorii, trăirile se amestecă fabulos: „(...) Șony Karikaș îl va deschide în adâncime pe mult mai tânărul Cătălin Liță, Titus Ozon va trimite la întâlnire una din pasele sale geniale pentru Marin Dună. Nae Oaidă va trece vijelios de 3-4 adversari și, din plin fuleu, va șuta formidabil de la 25 de metri în colțul lung al porții lui Bogdan Lobonț. (...)“.
Viitorul? Speranțele sunt mici, supraviețuirea ar fi un miracol, dar Căltuț nu disperă. Și el a citit mai demult articolul magistral în care Radu Cosașu, care a suferit toată viața lui pentru Progresul, a spus tot: „Am fost împinși metodic spre prăpastie și, când simțeam că murim, ceilalți ne zâmbeau în zeflemea, consolându-ne ca pe bolnavii de cancer și spunându-ne că azi arătăm mult mai bine. Am învățat uitarea, tăcerea, am devenit superstițios din cauza Progresului, am încasat ironii foarte izbutite, am bolit, am cunoscut meschinăria, chiar invidia, și nu mi-a fost ușor de a mă lepăda de ele în momentele - câte au fost, dar au fost - de glorie“.