Editoriale despre "U" Cluj

[Razvan T.]

Aici voi posta editoriale despre "U" Cluj din diferite ziare clujene.

[Razvan T.]

Nu mi-am ascuns niciodată simpatia faţă de peluza Universităţii, iar meciul cu CFR Timişoara a demonstrat, dacă mai era nevoie, superioritatea publicului în raport cu echipa. Ce mi se pare definitoriu pentru ea e faptul că membrii ei sînt acolo nu pentru un sezon, un meci sau un obiectiv. Pur şi simplu sînt acolo întotdeauna, indiferent de rezultatele echipei, divizia în care joacă sau obiectivele de moment. Pentru că aşa trebuie să fie. La 0-2, cînd era deja clar că echipa va termina meciul învinsă, peluza a cîntat cu disperarea şi forţa pe care numai pasiunea le poate înţelege şi explica. Uimiţi de ce se întîmplă în teren, martorii umilinţei au făcut abstracţie de scor, cînd reacţia logică în astfel de momente este la români „de-mi-sia, de-mi-sia!”. E uimitor cum momente atît de grele pot genera reacţii precum cea de sîmbătă. S-a întîmplat la fel cînd Steaua a cîştigat la Cluj cu 7-1. Pe măsură ce dezastrul se profilează tot mai clar, oamenii se strîng mai aproape, încercînd parcă să ocrotească simbolul cu vocile lor. Culmea este că foarte puţini dintre cei care au fost sîmbătă în peluză au prins şi meciul cu Steaua, din anii 90. Asta înseamnă că spiritul Universităţii nu este atributul exclusiv al unei singure generaţii.
Articol scris de Mihai Hossu

Sursa ftr.ro

[Razvan T.]

Întrucît au trecut suficiente ceasuri de la înfrîngerea de sîmbătă, iar încrîncenările de la cald nu mai ameninţă judecata dreaptă, îndrăznesc să afirm că „U” s-a bătut singură în meciul cu CFR Timişoara. Că diferenţa nu a făcut-o atît forma lui Paleacu, cît propriile slăbiciuni. Că adversarul nu a fost atît de puternic pe cît a fost de subestimat. Departe de mine gîndul de a contesta valoarea de antrenor a lui Dorinel Munteanu, dar trebuie să înţelegem toţi, şi cu precădere fotbaliştii Universităţii, că fotbalul actual lasă prea puţin loc de surprize. Îmi face impresia că, spre deosebire de alte meciuri, de data aceasta Dorinel s-a bazat prea mult pe aşa zisa dorinţă de revanşă a fotbaliştilor săi după înfrîngerea de la Vîlcea şi a neglijat potenţialul adversarului. Altfel nu i-ar fi lăsat niciodată atîtea spaţii libere, iar ocaziile de gol ar fi apărut mai repede de minutul 85. Aşa cum am apreciat de fiecare dată contribuţia antrenorului la obţinerea victoriilor (Piteşti sau Alba Iulia), consider că acum e momentul ca „Neamţul” să revină la meticulozitatea care îl caracterizează. Principiul că în fotbal cîştigă cine riscă mai mult nu se aplică atunci cînd adversarul este organizat, iar obiectivul obligă la continuitate în rezultate.
Mihai Hossu
sursa frt.ro

[Razvan T.]

Universitatea Cluj, sper că nu este doar opinia mea, continuă să funcţioneze după nişte principii greu de acceptat şi imposibil de înţeles, departe de logica guvernării şi administrării unui club de fotbal.

Despre acestă „uriaşă problemă” – cum ar spune un coleg de breaslă – s-a convins zilele trecute şi Dorinel Munteanu, iar până la rostirea primelor vorbe despre necazul peste care a dat a şi început să deseneze un plan de ocupare a funcţiilor administrativ-executive care i se par neocupate sau prost ocupate, de neaveniţi.
Anton Heleşteanu a fost primul nume propus de Dorinel şefilor de la Oncos. Răspunsul patronului Vasile Onaca nu a fost nici pozitiv, nici negativ. El nu a venit deloc, semn mai degrabă de refuz decât de accept.
Prima bătălie pierdută cu patronatul nu l-a demoralizat pe Dorinel. Dimpotrivă, i-a întărit convingerea că pentru a-şi impune propriul program de guvernare trebuie să-şi verticalizeze acţiunile, chiar şi atitudinea faţă de toţi ceilalţi colegi şi funcţionari ai clubului.
În consecinţă, până a-l înlocui pe antrenorul cu portarii Mihai Nădăban cu Vasile Mare şi a combate la nesfârşit articolele din Regulamentul de Ordine Interioară, „Neamţul” a visat că i-ar sta bine ca Führer şi s-a autopropus Manager General al Club Fotbal Municipal „U” SA!!!
Nu am cunoştinţe despre existenţa unor influenţe externe în decizia de a se autopropune „Führer”, dar cam ştiu ce l-a determinat să pluseze în raport cu Oncosul.
Guvernarea la întâmplare, amatorismul şi lipsa argumentelor fotbalistice întâlnite la „reprezentanţii” lui Onaca sunt primele argumente ce i-au oferit perspectiva ocupării unei funcţii întâlnită doar în fotbalul mare, în cel occidental.
Vidul de putere cultivat cu mult patos şi sfinţenie la nivelul executiv şi administrativ al clubului nu poate primi decât acest gen de reacţii din partea unui jucător şi antrenor căruia, ce-i drept, şi mă simt obligat să o spun, cred că-i place (şi) puterea. Vidul de putere de la „U” aduce în acest caz aviditatea de putere, un „fenomen” normal şi anormal în acelaşi timp.
Cu un tricou de jucător, un trening de antrenor şi cu un sacou de Manager General, Dorinel Munteanu intenţionează să patenteze o nouă formulă de conducere a CFM „U” SA, sub cupola căruia găsim un lot de seniori, un centru de copii şi juniori, tehnicieni, secretariat şi contabilitate şi vreo cinci salahori cu locul de muncă la „Ion Moina”.
Sunt rezervat şi sceptic. Nu ştiu dacă un singur om poate îmbina toate aceste ţinute. Sunt dezamăgit o zi şi a doua visez că „poate aşa ar fi mai bine”, dar nu pot înţelege cum unii ştiu să conducă un club de fotbal după ce au dat lovitura în afaceri şi alţii cu buzunarele pline eşuează când trec pragul Universităţii.

Autor: Codin Samoila
sursa informatiacluj.ro

[Razvan T.]

Probabil aceasta este ultima insemnare de aici. E frig si tocmai m-am trezit din vis. Realitatea e prea cruda pentru a fi descrisa in cuvinte si prea imorala pentru a incerca sa-i gasesti o logica. Primim totul de-a gata si am uitat sa mai luptam pentru propria identitate. Suntem obositi si incercanati iar pulsul ne bate plapand. Am uitat sa ridicam mainile deasupra capului, sa privim soarele in ochi, sa zambim stramb si sa plutim in zare. Totul intra in rutina si in amestecul sentimentelor bolnavicioase.

Orasul e crud si adormit. Noaptea doar fluturii stiu sa alerge spre luminile din departari. Oamenii isi gasesc preocupari banale care ii transforma in roboti. Aceeasi viata monotona continua sa o trasiasca zi de zi, ora de ora, secunda de secunda. Pasii devin apasatori iar privirea muta. Oamenii au devenit tristi si bosumflati. Aroganta specifica realitatii crude, se transforma in autoitate, dictatura si lipsa de bun simt. Cantitatile se substituie calitatilor iar noi nu facem nimic. Orasul devine tot mai intunecat si apasator. E tot mai greu sa poti sa zbori, e tot mai greu sa poti sa vezi.

Ne mangaiem pe crestet si ne aducem aminte de copilarie. De mirosul proaspat al primaverii si de nesfarsitele seri in care alergam pe nori. Totul era atat de simplu incat de multe ori incercam sa-l complicam. Acolo a inceput totul si probabil acolo se va termina. In dulcea amintirea a copilariei unde am invatat sa iubim si sa zambim, sa traim si sa simtim. Acolo se regasesc fluturasii din stomac, nodul din gat si rosul crud din obraji. De acolo pleaca emotiile si dragostea prezenta.

In copilarie m-am indragostit de oameni cu ajutorul unei castane. M-am atasat si am ramas impresionat de dragostea pe care mii de oameni o emanau pe un templu minunat. Cinsteau o stare de spirit si nu se dadeau in laturi de la nimic. O protejau cu pretul inocentei si reuseau de fiecare data sa transmita mai departe emotia de a fi indragostit de o vocala. Fiind un simbol pur si nepatat, inimii ii era pur si simplu imposibil sa nu simta ceva. Lumea din jur interactiona telepatic si reuseau ca printr-o minune sa faca acel templu sa vibreze de fericire. Familia lui “U” iti aduce fericirea indiferent de vremurile pe care le traim. Iubim vocala sfanta inca de pe vremea cand faceam primii pasi pe asfalt. Suntem bucurosi ca putem aplauda si elogia ceea ce in zilele noastre gasesti tot mai rar. O legenda adevarata plina de trairi emotionante si povesti uimitoare. De cursuri ale destinului intoarse din drum si sfidarea imposibilului. Pentru “U” e mai important un zambet sincer venit din partea familiei decat o performanta efemera. “U” s-a multumit mereu sa existe in propria forma pe care suporterii incearca sa o duca mai departe.

Sunt hohote de ras si lacrimi amare care ne unesc si ne dau puterea sa iubim. Sentimente dintre cele mai ciudate pe care am invatat sa le acceptam si sa le cizelam. Ne-am maturizat unii pe altii si am reusit sa ajungem indragostiti la infinit de Universitatea. Ne-am ridicat mereu in picoare si nu ne-am dat batuti niciodata. E bine. Suntem vii, suntem fericiti, suntem aici! “U” exista!

Mereu fidel si extaziat de “U” cel sfant, cel adevarat!

sursa http://blog.ucluj.ro/2008/09/17/epilog/

[Razvan T.]

La 40 de ani, vîrstă la care majoritatea angajaţilor MapN au deja întocmit dosarul de pensionare, Dorinel Munteanu a debutat ca jucător pentru Universitatea Cluj. E clar că nu a făcut-o rău, determinarea sa din teren şi pasele în adîncime fiind un exemplu apreciat chiar de băştinaşii mioveni. Doar că, intrînd în teren ca jucător, Dorinel se expune inutil unor greşeli ce i-ar putea dăuna imaginii şi autorităţii de antrenor. Cu el în teren sau nu, traseul Universităţii din aceste zile este influenţat de acţiunile verii. Deşi nu a spus-o niciodată, randamentul echipei este dat de carenţele pregătirii de vară, situaţie pe care Munteanu nu o poate schimba peste noapte îmbrăcînd tricoul. S-a văzut şi la Mioveni că valoarea unui jucător nu poate influenţa decisiv rezultatul, atîta timp cît grupul suferă. Chiar dacă este cel mai valoros jucător din lot, Universitatea are nevoie de Munteanu în primul rînd ca şi antrenor. Evoluţia din teren poate fi mereu apreciată, dar rezultatele îi pot compromite statutul de antrenor. Mai gîndiţi-vă!
Mihai Hossu
sursa ftr.ro

[Razvan T.]

Pasiunea prea mare le fărîmiţează forţa de grup în sute de păreri personale. Critică antrenorul, atacă deseori conducerea, se supără, agită spiritele de fiecare dată cînd rezultatele echipei nu ajung la nivelul lor de dorinţă. Rar de tot, cînd vreun meci deosebit le oferă prea puţine motive de optimism, renunţă la părerile lor şi formează un grup unitar a cărui singură preocupare este cîntecul. Atunci, suporterii Universităţii sînt cei mai frumoşi din ţară. Cînd nu îi interesează scorul, schimbarea antrenorului sau a conducerii, devin o galerie impresionantă. Emană forţă ce intimidează pînă şi jucătorii adverşi. Cuvîntul cheie e „unitate”. Dacă o obţin, totul curge firesc şi supremaţia pe care o revendică vine ca o consecinţă logică. Miile de individualităţi ce formează galeria nu trebuie să-şi promoveze propriile idei în relaţia cu echipa. E suficient să cînte pe o singură voce, lucru pe care îl ştiu face cel mai bine.

[Razvan T.]

Suporterii Universităţii nu sînt „normali”, cum ar spune Florin Piersic. Ce au făcut sîmbătă pe stadionul „Ion Moina” cred că ar putea intra în Guiness Book. Au aprins 20.000 de lumînări (cei care aţi scăpat acţiunea live puteţi intra pe ucluj.ro, merită) care descriau un U imens, cît inima lor. Dar peste toate, au reaprins flacăra care va arde veşnic în conştiinţa noastră, cea a recunoştinţei pentru sportivii care nu mai sînt printre noi.

Ceea ce dă adîncime acestui moment are şi alte semnificaţii, care ne dau imaginea unicităţii clubului Universitatea în peisajul sportiv românesc. La „U” e altfel decît oriunde. Bunicii au ce să le povestească nepoţilor, cei mai mari scriitori şi-au făcut timp, de-a lungul anilor, să aştearnă pe hîrtie gînduri despre echipa studenţească, iar performanţele nu le-au adus exclusiv fotbaliştii. Universitatea a trăit şi a rezistat prin spirit. De aceea îi spune acestei echipe Universitatea, nu Gardul, Fulgerul sau Unirea. Desigur, mă puteţi amenda, ce ştie Robson (ca să nu dau un nume de fotbalist român) despre spirit-spiritualitate? Şi o să vă răspund că asta nici nu contează atît de mult. Dacă încă mii de oameni ştiu poveştile Universităţii pe de rost, dacă tinerii cîntă Gaudeamusul pe stadioane sau în sălile de sport, dacă puştii de zece ani merg de Luminaţie la mormîntul lui Dan Anca, nimic nu e pierdut.

„Legendele nu mor niciodată”, aşa i-au spus evenimentului de sîmbătă cei care l-au organizat. Eu aş adăuga că nici suporterii adevăraţi nu mor niciodată, pentru că numai astfel se explică existenţa acestui club, care nu a fost niciodată răsfăţat din punct de vedere material, dar care a găsit întotdeauna resorturile interioare ca să reziste. Chiar şi acum, cînd echipa de fotbal scîrţîie, cînd clubul sportiv este în pericol de a-şi pierde sediul, cînd bazele de antrenament se pot număra pe degetele unei mîini, disperarea nu e un cuvînt inventat pentru Universitatea. Cînd dau de greu, oamenii de aici fac o plimbare prin parcul „Iuliu Haţieganu”, îşi limpezesc gîndurile şi o iau de la început. Pentru că acolo sînt aleile bătute cu pasul de înaintaşi, pentru că acolo e Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, pentru că acolo e Sanctuarul.

Suporterii ştiu aceste lucruri, nu spun eu nimic nou pentru ei. De aceea au şi avut probabil această idee fantastică, care nu le-ar fi putut veni în minte altora din ţară nici peste o sută de ani. Şi pentru că am vorbit despre Dan Anca, cel cu care eram prieten bun, parcă îl aud, în inconfundabilul său stil, spunînd: „Mă Ovi, ţînţarii ăştia m-o făcut să plîng!”

Articol scris de Ovidiu Blag

[Razvan T.]

Szilagyi. Portretul fotbalistului la tinereţe

Uneori, istoria unui club poate fi comprimată într-o cifră. Patru e notă de trecere la Universitate. Mai precis la Universitatea Cluj. E numărul purtat de fundaşul Zsolt Szilagyi. Probabil că nu-l ştiţi. Nu are selecţii în naţională, nu apare în presa de scandal. Genunchiul stîng a devenit un studiu de caz pentru ortopezi. Medicii nu l-au menajat. A auzit des că nu va mai juca fotbal niciodată. Diagnosticul a fost contrazis ferm de Szilagyi. S-a întors apt pentru o nouă încorporare. L-am văzut pe viu la Şimleu, într-o partidă de cupă. Era primul joc la echipa mare după aproape trei ani. A înscris golul cu care Universitatea a ajuns în prelungiri, a intrat la minge fără să se menajeze, fără să-şi ia măsuri de siguranţă.

Szilagyi e un bărbat adevărat, un stoper ce urmează sfatul lui Dan Puric pentru fotbaliştii români. Sisi face Mărăşeştiul în fiecare meci. E liderul fără banderolă, e "Unicul Căpitan". S-ar fi putut face bani frumoşi din vînzarea tricoului său, din valorificarea comercială a simpatiei cu care-l înconjoară suporterii. În loc să fie tratat ca un simbol, a primit un şut în fund, a fost aruncat pe lista disponibilizaţilor. Doar furia fanilor a îndreptat eroarea. Cum să înţeleagă un mercenar ca Hizo sau un finanţator cu buletin de Bucureşti că povestea lui Szilagyi e povestea Universităţii? E saga unei formaţii căreia mulţi i-au cîntat prohodul, care a renăscut mereu-mereu, înfruntînd vitregiile istoriei, modelînd caractere şi suflete. Nu întîmplător ultimii idoli, Pojar şi Szilagyi, sînt doi veterani de pe frontul bisturielor.

N-aş fi scris rîndurile de mai sus, dacă nu aş fi citit ştirea. Sisi a fost operat miercuri la ligamentul încrucişat anterior al piciorului drept. Verdict: aproximativ şase luni de pauză. Vor urma trei săptămîni în cîrje, apoi plictisitoarele ore de gimnastică. Uite că nu e chiar aşa de simplu să dai cu piciorul în minge!

Păstraţi-i tricoul şi locul din vestiar. Meciul său nu s-a terminat. Va reveni pe stadionul nou, gata pentru încă o alunecare, gata să depună mărturie că albul şi negrul nu se declină, se afirmă.

Alin Fornade

[Razvan T.]

Din 2011, cu dragoste

Gânduri de început de an: în lumea asta sunt orașe care sunt un vis continuu, ziua și noaptea te farmecă, te ademenesc să mai stai. Şi plec și mă întorc în Cluj, oraș mititel culcușit între dealuri…

Ce are Clujul și nu are NIMENI? E piața Blaga sau Corvin sau Avram Iancu. E Music (Irish) Pub, e Teatrul, e Someșul curgând alene. E Parcul Central, e monumentul Memorandiștilor… De o vreme, însă, cum sosesc în Cluj, nici nu las bine bagajul din mână și alerg spre Stadion. Acolo,… acolo se coace ceva,ceva crește, ceva ce-mi dă senzația aia incredibilă de casă nouă. Da, da, bineînțeles că nimic nu va putea șterge amintirea bătrânului “Moina”, boema universitară, băncile de lemn. Acum totul e “comercial” și “profesionist” și alte “nenorociri” și “blesteme” care au ajuns de mână cu Uniunea Europeană și pe la noi. Dar cine nu s-a săturat de atâta boscorodeală nostalgică?! Nimic nu-i mai poate aduce înapoi pe Pexa sau Mateianu sau Luca sau Ivansuc. Căzând de acord asupra acestui fapt evident sunt de părere că este momentul să mergem (din nou) înainte.

…Şi fac de fiecare dată înconjurul șantierului care arată tot mai mult a stadion, și iarăși îmi imaginez cum o să fie. Nu demult m-am oprit din atenta iscodire de dincolo de garduri și…atunci mi-am dat seama, m-a lovit ca o epifanie în moalele capului: tot ce mă ține legat de Cluj este “U”! “Tu ești tinerețea noastră, noi pe tine te iubim!”… ba aș spune chiar că “U” ne ține tineri, azi cu inima ba frântă, mâine bătând ca la nuntă.

O iubire adevărată este cea care astăzi e mai puternică decât ieri și mai firavă decât mâine. Iar Stadionul care crește mereu este copilul din dragoste al unui întreg oraș care, deși o arată rar, respiră și visează alb-negru.

La câți “venetici” se stabilesc în Cluj în fiecare an, este extrem de tentant să spui că “U” nu mai poate fi ce a fost într-un sens cât se poate de prăpăstios. Corect, orașul se schimbă mereu. Jucătorii și antrenorii vin şi pleacă pe bandă rulantă. Suporterii sunt din ce în ce mai violenți şi mai cosmopoliţi, poate din simpla nevoie de a se menține în “plasa” omologilor din capitală. Dar dragostea pentru “U” a clujenilor nu seamănă cu fanatismul turbat al oltenilor pentru “Știința” lor. Aici sângele curge mai molcom, iar inimile bat mai profund. Văd că mă cam lovește poezia și alte “talente” care mai de care mai nebănuite, dar jur să nu cenzurez nimic.

Dincolo de afaceri sub radar, dincolo de marele “biznis” care este fotbalul modern, dincolo de rămânerea lui Limoniu și plecarea lui Ionescu și Acosta. Dincolo de toate relele care ne înconjoară sau ne pasc ca drobul de sare din Povestea prostiei omeneşti, rămâne Simbolul “U”. N-am știut niciodată de unde să “apuc” fraze de genul: “Şi acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13). Acum aş spune, fără să analizez prea mult, că cele trei vin împreună sau nu vin deloc. Ca și Fidelitatea, Onoarea și Respectul pentru Tradiție, F.O.R.T.-ul atât de drag “U”-iştilor. Ajung să înțeleg aproape tot prin ce simt pentru “U”. Şi de aici trag concluzia că tot ce fac în numele Simbolului este cu rost.

“U” te poate ajuta să înțelegi ce este/trebuie să fie Clujul, “U” te face să cânți lucruri care să te convingă că se poate trăi cu dragoste în suflet fără să te rușinezi de asta, fără să te simți mai slab sau mai bigot.

…iar zâmbetul afișat mereu de la coborârea din avion de către noul număr 30 al echipei de fotbal a “Universității” stă mărturie că uneori “U” te poate salva chiar și de figura gonflabilă care amenința la un moment dat să iți îngroape talentul de la Dumnezeu sub un morman de mini-scandaluri prin tabloide. Să fie într-un ceas bun!

p.s. Paul Ţene, bine te-ai întors acasă!

UPDATE

Clasica lipsă de încredere într-un antrenor nou stă să pice-n coadă: cine a mai pomenit antrenor care leagă vorbele ca Ionuţ Badea?

http://alexdura19.wordpress.com

[Ess]

ete un paul atreides si pe "u"

voi erati cu dinamo, nu cu steaua, bre

[Razvan T.]

ete un paul atreides si pe "u"

voi erati cu dinamo, nu cu steaua, bre

Lasa ca ne vedem noi

[delaoltenia]

Va revedeti...

[Razvan T.]

Acuma ne-om si revedea