malexoid
20th March 2011, 16:15
Primul club destinat exclusiv fotbalului de pe teritoriul actualei Românii s-a născut pe 26 aprilie 1902, în Palatul "Elite"
Afară miroase a primăvară. Vorbește medicul Peter Dobroszlav, un tînăr pe la 26 de ani, născut la Vinga, locul celebrelor bomboane. "Fraților, sportul nostru e pus în afara legii, deși maciuri s-au dat aici încă de acum cinci-șase ani, la serbările școlare de final de an. Țineți minte că cei de la Liceul Piarist chiar au dat o reprezentațiune care a fost punctul cel mai atractiv al zilei? Trebuie să facem ceva!".
26 aprilie 1902, Timișoara. Palatul "Elite", Casa de Raport a orașului. Footballul - cum i se spune, poartă, încă, scutece, la nivel mondial, dar ei s-au adunat să pună bazele primei echipe de pe teritoriul actualei Românii. E greu. Nu sunt bani, se vorbesc, la propriu, limbi diferite, dar ce contează e voința.Peter e sufletul. A jucat la Viena, a jucat la Budapesta, vrea să joace și aici. Îl trage lîngă el pe Bela Mesko, presidentele Serviciului pentru octotirea orfanilor. Mai vin Rudolf Trinksz, "vice", și Victor Covaci, inginerul, și Iulică Aranyossy, casierul.
"DaŽ teren? De unde facem rost de teren?"
Gata! Pun bazele Football Club Timișoara. Stabilesc culorile, alb-verde. Cei 30 de membri se apucă de semnat, cînd un glas se aude. "Avem team, nu și teren! Unde vom juca? Tot pe Cîmpul Tîrgului, pe Calea Aradului, ca și pînă acum?" Se face liniște. Nu, e clar, nu se pot împiedica de asta! Trebuie să fie o soluție! Și o găsesc! Mesko vorbește cu primarul Telbisz. Aprobarea pentru "repartiție" vine repede. Se donează un teren aflat în fondul urbei, undeva între cartierele Cetate și Elisabetin, cu tribuna principală (construită ceva mai tîrziu față de inaugurarea arenei, în 1904), amplasată pe locul actualei clădiri a Facultații de Mecanică.
Primul match: 20 august 1902. Spectatori: 100!Teren, este, echipă, este, conducere, este! Se trece la treabă! Primul meci intercluburi are loc pe 20 august 1902. FC Timișoara, trupa nou fondată, primește vizita echipei "Reuniunea de sport din Lugoj", formată din profesori de educație fizică. Fiecare "team" are 10 jucători, iar meciul este arbitrat de Domnul Ernest Hoos, președintele "reuniunii", grupare apărută cu cîteva zile înainte. Oaspeții cîștigă cu 3-2, la capătul "Unui match practicat cu piciorul, destul de atractiv pentru cele 100 de persoane prezente", cum scriu ziarele vremii.
Se pleca dimineața, se juca la prînz, se revenea seara
Vine și partida contra Aradului și al său Club Atletic. Un 2-5 și un 0-5. Înfrîngerile dor, dar gruparea timișoreană are o scuză: lipsa jocurilor de pregătire. Cum în orașul de pe Bega exista o singură echipă, partidele se disputau la distanțe mari: Lugoj, Arad, Becicherecu Mare, Szeged...Ritmul era infernal. Molnar I, unul dintre echipierii de pe la 1910, își aducea aminte. "Se pleca dimineața, cu ce se putea, chiar și cu căruța. Dacă se ajungea la match pînă la înserare, se juca. Se termina treaba și ne întorceam acasă. Eram frînți, dar conta spectacolul".
Cînd o echipă rămînea în 10, din respect, un jucător advers pleca acasă!
În 1904, terenul dat de primărie devine stadion. Inaugurarea se face contra celor de la ATE Arad. Un fel de revanșă a orașului, 5-0, cu un "hat-trick" Șuțu. În minutul 17 al matchului, la scorul de 1-0 pentru gazde, timișoreanul Wallandt este eliminat. Considerînd că este inechitabil să evolueze cu un om în plus, arădenii au tras la sorți: unul dintre ei a părăsit terenul, continuînd a se juca 10 la 10!
La fluier, toți jucătorii se opreau în poziție de drepți!Un match era condus de un arbitru, ajutat de alți...șase colegi și cinci oficiali. "În momentul în cari balonul era trimis în afara liniilor cari marcau terenul de joc ori balonul era atins cu mîna de un jucător, altul decît portarul, arbitrul fluiera. La acest semnal, jucătorii se opreau, luau poziția de drepți, așteptînd decizia. La finalul disputei, arbitrul anunța rezultatul, cu voce tare, iar echipierii celor două trupe strigau, din nou, tradiționalul "Hip,hip, huraa!"
Nicu Reuter, Raffinski, Petschovski...
Nicolae Reuter este singurul jucător din istoria primului club de fotbal din țara noastră care a evoluat în echipa națională pe perioada cînd activa la Timișoara. Interesant este faptul că el debuta pe 18 mai 1939 (4-0, contra Letoniei) deși era fotbalist de Divizia B!!! (mai tîrziu, în 1946, la Tirana, contra Iugolsviei, avea să marcheze golul 200 al naționalei).
Alți doi mari jucători trecuți pe la FC Timișoara (devenită, între timp, CAM) au fost Ladislau Raffinski și Iosif Petschovski. Primul a activat aici doi ani, 1925 - 1927, cel de-al doilea, considerat simbolul fair playului în fotbalul nostru, a venit de la Chinezul și a evoluat un singur sezon.
Prima din a doua
Cea mai mare performanță din istoria grupării este finala Cupei României, pierdută în 1938, contra Rapidului, la București, 3-2. A fost prima dată în istoria competiției cînd în finală a ajuns o echipa din eșalonul secund. În fața a 7.000 de spectatori prezenți pe "Giulești", timișoreanul Gerber a deschis scorul. Fane Auer și Sandu Cuedan au făcut 2-1, Nicu Reuter a părut că închide tabela, la 2-2. În minutul 80, însă, Carol Galgocz l-a faultat, în careu, pe Raffinski, aflat, atunci, la Rapid. Legenda spune (după unii ea l-ar avea ca erou pe Fanică Filote, cîțiva ani mai tîrziu), că arbitrul Dionisie Denis Xifando n-ar fi văzut atacul, însă Galgocz ar fi recunoscut că l-a "cosit" pe mijlocașul gazdelor.Luat la rost de către coechipieri, timișoreanul a ripostat: "Ce vroiați, bă, să-l fur pe domnul Denis?" Xifando, cetățean român de naționalitate elenă, a fost unul dintre cei mai mari arbitrii din perioada interbelică, președintele Colegiului central între 1935 - 1945.
Afară miroase a primăvară. Vorbește medicul Peter Dobroszlav, un tînăr pe la 26 de ani, născut la Vinga, locul celebrelor bomboane. "Fraților, sportul nostru e pus în afara legii, deși maciuri s-au dat aici încă de acum cinci-șase ani, la serbările școlare de final de an. Țineți minte că cei de la Liceul Piarist chiar au dat o reprezentațiune care a fost punctul cel mai atractiv al zilei? Trebuie să facem ceva!".
26 aprilie 1902, Timișoara. Palatul "Elite", Casa de Raport a orașului. Footballul - cum i se spune, poartă, încă, scutece, la nivel mondial, dar ei s-au adunat să pună bazele primei echipe de pe teritoriul actualei Românii. E greu. Nu sunt bani, se vorbesc, la propriu, limbi diferite, dar ce contează e voința.Peter e sufletul. A jucat la Viena, a jucat la Budapesta, vrea să joace și aici. Îl trage lîngă el pe Bela Mesko, presidentele Serviciului pentru octotirea orfanilor. Mai vin Rudolf Trinksz, "vice", și Victor Covaci, inginerul, și Iulică Aranyossy, casierul.
"DaŽ teren? De unde facem rost de teren?"
Gata! Pun bazele Football Club Timișoara. Stabilesc culorile, alb-verde. Cei 30 de membri se apucă de semnat, cînd un glas se aude. "Avem team, nu și teren! Unde vom juca? Tot pe Cîmpul Tîrgului, pe Calea Aradului, ca și pînă acum?" Se face liniște. Nu, e clar, nu se pot împiedica de asta! Trebuie să fie o soluție! Și o găsesc! Mesko vorbește cu primarul Telbisz. Aprobarea pentru "repartiție" vine repede. Se donează un teren aflat în fondul urbei, undeva între cartierele Cetate și Elisabetin, cu tribuna principală (construită ceva mai tîrziu față de inaugurarea arenei, în 1904), amplasată pe locul actualei clădiri a Facultații de Mecanică.
Primul match: 20 august 1902. Spectatori: 100!Teren, este, echipă, este, conducere, este! Se trece la treabă! Primul meci intercluburi are loc pe 20 august 1902. FC Timișoara, trupa nou fondată, primește vizita echipei "Reuniunea de sport din Lugoj", formată din profesori de educație fizică. Fiecare "team" are 10 jucători, iar meciul este arbitrat de Domnul Ernest Hoos, președintele "reuniunii", grupare apărută cu cîteva zile înainte. Oaspeții cîștigă cu 3-2, la capătul "Unui match practicat cu piciorul, destul de atractiv pentru cele 100 de persoane prezente", cum scriu ziarele vremii.
Se pleca dimineața, se juca la prînz, se revenea seara
Vine și partida contra Aradului și al său Club Atletic. Un 2-5 și un 0-5. Înfrîngerile dor, dar gruparea timișoreană are o scuză: lipsa jocurilor de pregătire. Cum în orașul de pe Bega exista o singură echipă, partidele se disputau la distanțe mari: Lugoj, Arad, Becicherecu Mare, Szeged...Ritmul era infernal. Molnar I, unul dintre echipierii de pe la 1910, își aducea aminte. "Se pleca dimineața, cu ce se putea, chiar și cu căruța. Dacă se ajungea la match pînă la înserare, se juca. Se termina treaba și ne întorceam acasă. Eram frînți, dar conta spectacolul".
Cînd o echipă rămînea în 10, din respect, un jucător advers pleca acasă!
În 1904, terenul dat de primărie devine stadion. Inaugurarea se face contra celor de la ATE Arad. Un fel de revanșă a orașului, 5-0, cu un "hat-trick" Șuțu. În minutul 17 al matchului, la scorul de 1-0 pentru gazde, timișoreanul Wallandt este eliminat. Considerînd că este inechitabil să evolueze cu un om în plus, arădenii au tras la sorți: unul dintre ei a părăsit terenul, continuînd a se juca 10 la 10!
La fluier, toți jucătorii se opreau în poziție de drepți!Un match era condus de un arbitru, ajutat de alți...șase colegi și cinci oficiali. "În momentul în cari balonul era trimis în afara liniilor cari marcau terenul de joc ori balonul era atins cu mîna de un jucător, altul decît portarul, arbitrul fluiera. La acest semnal, jucătorii se opreau, luau poziția de drepți, așteptînd decizia. La finalul disputei, arbitrul anunța rezultatul, cu voce tare, iar echipierii celor două trupe strigau, din nou, tradiționalul "Hip,hip, huraa!"
Nicu Reuter, Raffinski, Petschovski...
Nicolae Reuter este singurul jucător din istoria primului club de fotbal din țara noastră care a evoluat în echipa națională pe perioada cînd activa la Timișoara. Interesant este faptul că el debuta pe 18 mai 1939 (4-0, contra Letoniei) deși era fotbalist de Divizia B!!! (mai tîrziu, în 1946, la Tirana, contra Iugolsviei, avea să marcheze golul 200 al naționalei).
Alți doi mari jucători trecuți pe la FC Timișoara (devenită, între timp, CAM) au fost Ladislau Raffinski și Iosif Petschovski. Primul a activat aici doi ani, 1925 - 1927, cel de-al doilea, considerat simbolul fair playului în fotbalul nostru, a venit de la Chinezul și a evoluat un singur sezon.
Prima din a doua
Cea mai mare performanță din istoria grupării este finala Cupei României, pierdută în 1938, contra Rapidului, la București, 3-2. A fost prima dată în istoria competiției cînd în finală a ajuns o echipa din eșalonul secund. În fața a 7.000 de spectatori prezenți pe "Giulești", timișoreanul Gerber a deschis scorul. Fane Auer și Sandu Cuedan au făcut 2-1, Nicu Reuter a părut că închide tabela, la 2-2. În minutul 80, însă, Carol Galgocz l-a faultat, în careu, pe Raffinski, aflat, atunci, la Rapid. Legenda spune (după unii ea l-ar avea ca erou pe Fanică Filote, cîțiva ani mai tîrziu), că arbitrul Dionisie Denis Xifando n-ar fi văzut atacul, însă Galgocz ar fi recunoscut că l-a "cosit" pe mijlocașul gazdelor.Luat la rost de către coechipieri, timișoreanul a ripostat: "Ce vroiați, bă, să-l fur pe domnul Denis?" Xifando, cetățean român de naționalitate elenă, a fost unul dintre cei mai mari arbitrii din perioada interbelică, președintele Colegiului central între 1935 - 1945.