Mihaela
24th August 2004, 19:48
Am incercat sa scriu un articol festivist despre Olimpiada, dar nu am putut, suna sec si nesincer. Sunt lucruri care nu se pot exprima bine in cuvinte. In timpul ultimelor exercitii la sol ale fetelor din finala pe echipe, cand se juca titlul olimpic, am avut o senzatie unica. Pentru cateva clipe am simtit ca traiam acel moment impreuna cu gimansta care evolua, inima mi se zbatea in acelasi ritm cu al ei, probabil pe la 200 de batai pe minut si totul devenise ireal in afara de eleganta sublima a miscarilor si forta controlata a sariturilor. In momentele in care se canta imnul am simtit pentru prima data in ultimul timp mandria de fi romanca.
Si in acelasi timp sunt destule lucruri care dor, pentru ca in spatele succesului sunt multe esecuri pe care de obicei nu le vedem, multe fete care a a caror vis s-a spulberat inainte sa ajunga sus. Vieti a caror drum s-a schimbat pentru totdeuna in urma unei accidentari sau pur si simplu pentru ca desi au dat totul nu a fost destul.
Si nu e numai asta. Le vom primi pe gimnastele noastre cu flori, vor fi festivitati, politicienii vor roi in jurul lor incercand din greu sa obtina un beneficiu de imagine. Ma intreb insa unde era toata lumea la ultimul concurs inaintea plecarii la Olimpiada. Intalnirea de gimnastica Romania – Franta s-a desfasurat la Constanta, cu vreo doua saptamani inainte de Olimpiada, intr-o sala aproape pustie. Gimnastele noastre au facut aceleasi exercitii minunate de la Olimpiada pentru cateva zeci de spectatori. Printre ei straini, niste japonezi si un brazilian care au traversat jumatate de glob special ca sa le vada.
Ma gandesc de asemenea la Andreea Munteanu care dupa ce a pierdut Campionatele Europenele de anul acesta din cauza unei accidentari a ratat si Olimpiada in ultimul moment din aceeasi cauza, dupa ce avea deja locul asigurat in echipa.
Imi aduc aminte si de Campionatele Nationale de anul acesta, desfasurate tot de la Constanta, in fata unui sali tot dezolant de goala. Nu doar ca public ci si ca gimanaste. Unele cluburi pur si simplu nu au avut banii necesari ca sa plateasca drumul si o noapte la hotel pentru niste fete care muncisera un an intreg.
Nici nu vreau sa mai amintesc arbitrajul, scandalurile, procesul pe care il au Belu si Bitang in septembrie cu Oana Petrovschi, recompensele insuficiente primite de antrenorii de la cluburi care ii descopera si lucreaza ani de zile cu aceste fete deosebite.
Ma bucur foarte mult pentru succesul extraordinar al gimnastelor si gimnastilor de la Olimpiada, dar in acelasi timp nu pot sa alung din suflet o tristete.
Si in acelasi timp sunt destule lucruri care dor, pentru ca in spatele succesului sunt multe esecuri pe care de obicei nu le vedem, multe fete care a a caror vis s-a spulberat inainte sa ajunga sus. Vieti a caror drum s-a schimbat pentru totdeuna in urma unei accidentari sau pur si simplu pentru ca desi au dat totul nu a fost destul.
Si nu e numai asta. Le vom primi pe gimnastele noastre cu flori, vor fi festivitati, politicienii vor roi in jurul lor incercand din greu sa obtina un beneficiu de imagine. Ma intreb insa unde era toata lumea la ultimul concurs inaintea plecarii la Olimpiada. Intalnirea de gimnastica Romania – Franta s-a desfasurat la Constanta, cu vreo doua saptamani inainte de Olimpiada, intr-o sala aproape pustie. Gimnastele noastre au facut aceleasi exercitii minunate de la Olimpiada pentru cateva zeci de spectatori. Printre ei straini, niste japonezi si un brazilian care au traversat jumatate de glob special ca sa le vada.
Ma gandesc de asemenea la Andreea Munteanu care dupa ce a pierdut Campionatele Europenele de anul acesta din cauza unei accidentari a ratat si Olimpiada in ultimul moment din aceeasi cauza, dupa ce avea deja locul asigurat in echipa.
Imi aduc aminte si de Campionatele Nationale de anul acesta, desfasurate tot de la Constanta, in fata unui sali tot dezolant de goala. Nu doar ca public ci si ca gimanaste. Unele cluburi pur si simplu nu au avut banii necesari ca sa plateasca drumul si o noapte la hotel pentru niste fete care muncisera un an intreg.
Nici nu vreau sa mai amintesc arbitrajul, scandalurile, procesul pe care il au Belu si Bitang in septembrie cu Oana Petrovschi, recompensele insuficiente primite de antrenorii de la cluburi care ii descopera si lucreaza ani de zile cu aceste fete deosebite.
Ma bucur foarte mult pentru succesul extraordinar al gimnastelor si gimnastilor de la Olimpiada, dar in acelasi timp nu pot sa alung din suflet o tristete.