tudoor
22nd March 2006, 10:32
* Artistul Ioan Popescu Loredan a cerşit prin Europa ca să-şi ţină băiatul īn facultate
Cīnd īl priveşti īn fotografii, cu haine de epocă, īn lumina reflectoarelor, parcă auzi vocea lui gravă, minunată. Rigoletto, Boema, Liliacul, Bărbierul din Sevilia, Boccacio, toate sīnt poveşti pe care tenorul le-a trăit pe scena lirică a Braşovului. Dar niciuna nu e la fel de zguduitoare ca povestea vieţii lui. Cu decădere, dar şi cu glorie, cu suferinţa temniţei, dar şi cu nebuniile tinereţii, cu fală, dar şi umilinţă. Plin de vigoare, dar şi neputincios. Parcă prea multe pentru o singură viaţă de om. Ioan Popescu Loredan a trecut prin multe, dar nu poartă pică nici măcar securiştilor care l-au chinuit. „Nu sīnt supărat pe nimeni, nici măcar pe viaţă“.
Micul ucenic de bărbier
Braşovenii īl ştiu de Loredan. De fapt, īl cheamă Ioan A. Popescu, Loredan e pseudonimul de artist liric şi memorialist. S-a născut la Galaţi, pe 18 septembrie 1925. Mama lui avea pămīnt la ţară, şi comuniştii n-au uitat acest lucru cīnd l-au hăituit şi īntemniţat. Copilăria lui Loredan a fost tristă, dar acum, amintirile i se par frumoase. Mai ales cele de la teatrul de mahala. Prima oară cīnd a urcat pe scenă avea 14 ani. „Trebuia să trec pe līngă Figaro. Eram unul din cei doi ucenici care ţineau cureaua pe care bărbierul īşi ascuţea briciul. Eu trebuia doar să casc. Dar, chiar şi pentru rolul acesta minuscul, am avut emoţii de nedescris, tremuram ca vrabia prinsă“, īşi aminteşte tenorul.
Spectator pe blat
„Īntre acte, venea unul cu un acordeon, cu 2 table prinse cu elastic de picior şi mă acompania. Am cīntat «Cīntă-mi, balalaică, O melodie cum n-a fost nicicīnd». Asta am cīntat prima oară, īn timp ce golănimea din căminul cultural mīnca seminţe şi fluiera“, povesteşte Loredan. Nici acum n-a uitat versurile şi melodia primei sale ieşiri la rampă. A jucat la Teatrul „Muncă şi lumină“, cu actori consacraţi. A văzut toate spectacolele din tīrg. Sala era līngă Biserica Armenească. „Din podul bisericii săream un gang lat de un metru pe acoperişul teatrului, apoi un geamlīc de la WC, şi ajungeam la balcon. De-acolo, i-am văzut pe Vraca, pe Enescu, pe Tănase. Aveam carnete cu autografe de la ei“, spune Loredan.
Prin apa rece a Dunării
Odată, Constantin Tănase l-a văzut cum sare geamul ca să intre la spectacol. „Bă, o să mori!“, i-a strigat marele actor. „De atunci, cīnd venea prin tīrg, deschidea geamul de la cabina lui şi mă băga īn sală“. Stătea īn podul teatrului ziua īntreagă, ca să vadă spectacolele de la matineu pīnă la cel de seară. A fost şi hamal īn port, descărca saci cu cereale, īn timpul războiului. „Treceam Dunărea īnot cum treci de pe un trotuar pe altul“, spune bătrīnul. Cīnd s-a aruncat după cruce, de Bobotează, mama lui, „chiabura care vindea de prin casă ca să plătească dările, mama mea, care făcea atīt de buni bodrogi cu zahăr“, l-a salvat, īnfăşurīndu-l īn plapumă, după ce a ieşit din Dunărea īngheţată. A īnotat de la Brăila la Galaţi. Vreo 20 km.
„Eu vreau să mă fac artist“
A visat să se facă boxer. „Intram la circ pe sub copertină. Se puneau două scaune şi un nebun īntreba care vrea să se bată. Ne băteam ca chiorii, mai continuam şi pe stradă. La 17 ani am avut falangele rupte. Nebun am fost toată viaţa“. A fost şi fierar, mai are īncă atestatul. Făcea ancore, cu barosul greu de 5 kg, fără aparat de sudură. Şi tīmplărie a făcut ca să aibă din ce trăi. A ajuns şi īn armată, la Bacău, la un regiment de artilerie. Īmpreună cu alt soldat, jucau īn scheciuri şi cīntau canţonete. Apoi, a fost bibliotecar al armatei, la Iaşi. Ajtorul lui era un „copil de ţăran, unul Lungu, pe care īl īnvăţam să scrie şi să citească. Generalul m-a chemat la el şi mi-a spus că ne trimite pe amīndoi la Moscova, să ne facem maiori. Atunci m-am hotărīt: «Nu. Eu vreau să mă fac artist». Şi-aşa am dat admitere la Conservator, la canto“, spune el.
Un nimeni īn rolul lui Pepelea
Cīnd Conservatorul de la Iaşi s-a desfiinţat, a ajuns la Cluj, apoi la Bucureşti. Aici a īnceput să se contureze cariera şi viitorul lui artistic. Dar, deoarece „cochetam cu nevasta unui profesor, fără să ştiu cine e, am fost dat afară din facultate şi din cămin. Dormeam la un coleg, pe jos“, īşi aminteşte Loredan. Cīnd l-a văzut pe Ion Dacian la Grădina de Vară īn „Sīnziana şi Pepelea“ şi-a spus: „Tīmpit cum sīnt, nu mă las pīnă nu-l dublez. Cine eram eu? Un nimeni. I-am spus regizorului Dinescu ce planuri am. «Fugi, măi, de-aici, pe maestrul poporului?». Şi mi-a dar doar un rol de figurant“. Dar pīnă la urmă a ajuns să-şi īmplinească visul. Īn 1953 a debutat pe scena Teatrului Tineretului, dublīndu-l pe Ion Dacian īn rolul principal masculin din „Sīnziana şi Pepelea“.
„Tenorul neamului“
Tot atunci, şi-a ales şi numele de scenă. „Agepsina Macri era vrăjitoarea din «Īnşiră-te mărgărinte», de Victor Eftimiu. Am rugat-o să-mi dea un nume de scenă. Mi-a ales unul din piesa bărbatului ei. Deşi voiam un nume de erou naţional, ceva pompos, mi-a plăcut şi Loredan. Abia după ce am ieşit din puşcărie mi-am putut trece numele īn acte“. Directorul Conservatorului, care īi spunea cīnd īl auzea cīntīnd că e „tenorul neamului“, l-a repartizat la Braşov. Aici au īnceput greutăţile şi tot de aici a fost ridicat de securitate. Dormea īntr-o fostă toaletă a Teatrului de Operă şi Estradă, deşi era unul din puţinii artişti cu şcoală. „Invidia colegilor şi faptul că am īnjurat guvernul şi partidul m-au aruncat īn temniţele comuniste“.
Balerina turnătoare
Incidentul care i-a adus cinci ani de īnchisoare īn lagărele comuniste a avut loc īn curtea Teatrului Muzical din Braşov, pe o bancă. „Loredan a ridicat īn glumă un capăt al poalelor fustei purtată de balerina Veronica Bugăianu. Aceasta, cu cea mai smerită figură, a exclamat că-l puteau vedea nişte tovi de la partid. Iar el a zis că face ceva pe domniile lor sau că să-l fi pupat mai bine dīnşii undeva, şi că nu prea avea importanţă, că tot ţineau ochii pe el“, scrie Mihai Rădulescu īn prefaţa la, „Amintirile «banditului» Loredan scrise de el īnsuşi - 1.800 zile de disperare īn anchetă şi lagăr“, cartea autobiografică a tenorului. Īn orice caz, dintr-un gest obraznic, s-a ajuns la uneltire īmpotriva regimului.
Aria calomniei
S-a deschis o anchetă. Intrigile meschine ale unor colegi care oricum nu-l īnghiţeau fiindcă ţinea capetele de afiş ale spectacolelor, i-au furat cinci ani din viaţă. De fapt, Loredan nu a fost un luptător anticomunist. Ci un artist apolitic, victimă a unui gest indecent faţă de o colegă. „Adevărul e că nu cunoşteam nimic din viaţa politică a timpului. Activităţile mele erau teatrul şi femeile şi un hīrb de maşină Adler Junior, pe care tocmai īl cumpărasem“, recunoaşte braşoveanul, fără a-şi adjudeca merite false. „Pīnă ieri - reflectoare, arii, duete, orchestra, publicul care-mi scanda numele - īn duminica de 19 aprilie ’59, iar a doua zi la temniţă - unde nu aplauda nimeni; īn schimb găseai din plin bătaie, picioare-n fund, ochelari de tablă şi superbe īnjurături“, mărturiseşte el, īn carte.
Īntunericul comunist
Anii de temniţă au fost cumpliţi. „Doamne, aş fi preferat să stau īnchis toată viaţa, numai să mă ducă seara să cīnt şi să joc şi să mă readucă īn celulă“. Artistul a trecut prin penitenciarele Codlea şi Jilava, a muncit īn lagărele Salcia, Strīmba, Periprava, Grind, Luciu-Giurgeni, de unde s-a eliberat īn 1964. S-a reangajat la acelaşi teatru de unde fusese arestat. S-a căsătorit cu Eugenia, colega lui, şi au avut un băiat, pe Dănuţ, excelent pianist, compozitor şi dirijor. De două ori refugiat politic, īn 1987 şi 1988, Loredan s-a īntors de fiecare dată de la Viena, sperīnd că s-a schimbat ceva īn Romānia. După 1989, a scris īntr-un ziar braşovean ceva jenant pentru foştii săi călăi. A primit un telefon anonim: „Bă, noi nu mai sīntem comunişti, sīntem liberalişti; şi tot te belim!“.
Īn numele fiului
După 1989, a īnceput un alt capitol al vieţii lui. Vreme de 7 ani, a cerşit pe străzile Europei cīntīnd arii din opere. Īmbrăcat īn frac, īn ţinuta marilor scene şi cu aerul că īmplineşte un act de cultură, şi chiar aşa şi era, Loredan cīnta dumnezeieşte prin oraşele Germaniei, Austriei, Ungariei, Olandei. „Am plecat īn lume ca să fac bani pentru Dănuţ, să-l ţin īn facultate, la Amsterdam. Dimineaţa īmi luam crucea -casetofonul- şi plecam să cīnt pe stradă, să adun bani. Dormeam īn maşină. Poliţia se lua de mine. Mă băteam cu guzganii pe resturile de mīncare de la restaurant. Pe unde treceam, ziarele scriau de mine. Mulţumirea mea era cīnd număram banii pentru facultate şi chirie şi cīnd mulţimea rămīnea cu gura căscată şi aplauda“. S-a făcut prieten cu boschetarii, ca să-l lase şi pe el să cīştige. Īn trei luni de vară trebuia să strīngă 30.000 de mărci germane.
„Eu vreau tinereţe!“
Sacrificiul lui de părinte disperat care vrea cu tot dinadinsul ca fiul lui să-şi poată valorifica talentul a fost răsplătit din plin. „Mi-a promis că-mi cumpără elicopter şi parapantă. Dar mi-a dăruit ceva mult mai de preţ: este realizat, ca director artistic la un Music Hall din sudul Olandei şi este mare compozitor“, spune tenorul, īmbrăţişīnd cu privirea fotografiile cu Dănuţ şi soţia lui, albaneza Hilda. Acum, Loredan e foarte bolnav. Inima lui mare nu mai poate ticăi ca altădată, cīnd bătea nebuneşte din cauza emoţiilor de pe scenă. Rolul lui favorit a fost Rodolfo, din „Boema“. Acum nu mai joacă nici un rol. Nici măcar pe cel al victimei unei mari nedreptăţi. I-a iertat pe toţi. „Sīnt ca īn Faust: «Vreau o comoară ce cuprinde tot/Eu vreau tinereţe!»“.
„Mi se alăturau beţivi, morfinomani, cīnd cīntam. Nu izbuteam să-i gonesc. Adunau banii oamenilor, care credeau că eu eram bossul tagmei de golani. Veneau să mă asculte microbiştii operei, care mă comparau cu marii cīntăreţi, dar pe mine nu mă interesau decīt banii pentru Dănuţ.“
Loredan
„Doar un film ar putea să vă facă să simţiţi timp de un ceas-două, prin ce au trecut zecile de mii de romāni care au vieţuit īn gulagurile comuniste romāne. Cel mai lung spectacol īn care am jucat şi cīntat īn viaţa mea, a durat cinci ani fără trei zile.“
de: » Camelia ONCIU 21.03.2006
http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=tematic&s_id=23082
Cīnd īl priveşti īn fotografii, cu haine de epocă, īn lumina reflectoarelor, parcă auzi vocea lui gravă, minunată. Rigoletto, Boema, Liliacul, Bărbierul din Sevilia, Boccacio, toate sīnt poveşti pe care tenorul le-a trăit pe scena lirică a Braşovului. Dar niciuna nu e la fel de zguduitoare ca povestea vieţii lui. Cu decădere, dar şi cu glorie, cu suferinţa temniţei, dar şi cu nebuniile tinereţii, cu fală, dar şi umilinţă. Plin de vigoare, dar şi neputincios. Parcă prea multe pentru o singură viaţă de om. Ioan Popescu Loredan a trecut prin multe, dar nu poartă pică nici măcar securiştilor care l-au chinuit. „Nu sīnt supărat pe nimeni, nici măcar pe viaţă“.
Micul ucenic de bărbier
Braşovenii īl ştiu de Loredan. De fapt, īl cheamă Ioan A. Popescu, Loredan e pseudonimul de artist liric şi memorialist. S-a născut la Galaţi, pe 18 septembrie 1925. Mama lui avea pămīnt la ţară, şi comuniştii n-au uitat acest lucru cīnd l-au hăituit şi īntemniţat. Copilăria lui Loredan a fost tristă, dar acum, amintirile i se par frumoase. Mai ales cele de la teatrul de mahala. Prima oară cīnd a urcat pe scenă avea 14 ani. „Trebuia să trec pe līngă Figaro. Eram unul din cei doi ucenici care ţineau cureaua pe care bărbierul īşi ascuţea briciul. Eu trebuia doar să casc. Dar, chiar şi pentru rolul acesta minuscul, am avut emoţii de nedescris, tremuram ca vrabia prinsă“, īşi aminteşte tenorul.
Spectator pe blat
„Īntre acte, venea unul cu un acordeon, cu 2 table prinse cu elastic de picior şi mă acompania. Am cīntat «Cīntă-mi, balalaică, O melodie cum n-a fost nicicīnd». Asta am cīntat prima oară, īn timp ce golănimea din căminul cultural mīnca seminţe şi fluiera“, povesteşte Loredan. Nici acum n-a uitat versurile şi melodia primei sale ieşiri la rampă. A jucat la Teatrul „Muncă şi lumină“, cu actori consacraţi. A văzut toate spectacolele din tīrg. Sala era līngă Biserica Armenească. „Din podul bisericii săream un gang lat de un metru pe acoperişul teatrului, apoi un geamlīc de la WC, şi ajungeam la balcon. De-acolo, i-am văzut pe Vraca, pe Enescu, pe Tănase. Aveam carnete cu autografe de la ei“, spune Loredan.
Prin apa rece a Dunării
Odată, Constantin Tănase l-a văzut cum sare geamul ca să intre la spectacol. „Bă, o să mori!“, i-a strigat marele actor. „De atunci, cīnd venea prin tīrg, deschidea geamul de la cabina lui şi mă băga īn sală“. Stătea īn podul teatrului ziua īntreagă, ca să vadă spectacolele de la matineu pīnă la cel de seară. A fost şi hamal īn port, descărca saci cu cereale, īn timpul războiului. „Treceam Dunărea īnot cum treci de pe un trotuar pe altul“, spune bătrīnul. Cīnd s-a aruncat după cruce, de Bobotează, mama lui, „chiabura care vindea de prin casă ca să plătească dările, mama mea, care făcea atīt de buni bodrogi cu zahăr“, l-a salvat, īnfăşurīndu-l īn plapumă, după ce a ieşit din Dunărea īngheţată. A īnotat de la Brăila la Galaţi. Vreo 20 km.
„Eu vreau să mă fac artist“
A visat să se facă boxer. „Intram la circ pe sub copertină. Se puneau două scaune şi un nebun īntreba care vrea să se bată. Ne băteam ca chiorii, mai continuam şi pe stradă. La 17 ani am avut falangele rupte. Nebun am fost toată viaţa“. A fost şi fierar, mai are īncă atestatul. Făcea ancore, cu barosul greu de 5 kg, fără aparat de sudură. Şi tīmplărie a făcut ca să aibă din ce trăi. A ajuns şi īn armată, la Bacău, la un regiment de artilerie. Īmpreună cu alt soldat, jucau īn scheciuri şi cīntau canţonete. Apoi, a fost bibliotecar al armatei, la Iaşi. Ajtorul lui era un „copil de ţăran, unul Lungu, pe care īl īnvăţam să scrie şi să citească. Generalul m-a chemat la el şi mi-a spus că ne trimite pe amīndoi la Moscova, să ne facem maiori. Atunci m-am hotărīt: «Nu. Eu vreau să mă fac artist». Şi-aşa am dat admitere la Conservator, la canto“, spune el.
Un nimeni īn rolul lui Pepelea
Cīnd Conservatorul de la Iaşi s-a desfiinţat, a ajuns la Cluj, apoi la Bucureşti. Aici a īnceput să se contureze cariera şi viitorul lui artistic. Dar, deoarece „cochetam cu nevasta unui profesor, fără să ştiu cine e, am fost dat afară din facultate şi din cămin. Dormeam la un coleg, pe jos“, īşi aminteşte Loredan. Cīnd l-a văzut pe Ion Dacian la Grădina de Vară īn „Sīnziana şi Pepelea“ şi-a spus: „Tīmpit cum sīnt, nu mă las pīnă nu-l dublez. Cine eram eu? Un nimeni. I-am spus regizorului Dinescu ce planuri am. «Fugi, măi, de-aici, pe maestrul poporului?». Şi mi-a dar doar un rol de figurant“. Dar pīnă la urmă a ajuns să-şi īmplinească visul. Īn 1953 a debutat pe scena Teatrului Tineretului, dublīndu-l pe Ion Dacian īn rolul principal masculin din „Sīnziana şi Pepelea“.
„Tenorul neamului“
Tot atunci, şi-a ales şi numele de scenă. „Agepsina Macri era vrăjitoarea din «Īnşiră-te mărgărinte», de Victor Eftimiu. Am rugat-o să-mi dea un nume de scenă. Mi-a ales unul din piesa bărbatului ei. Deşi voiam un nume de erou naţional, ceva pompos, mi-a plăcut şi Loredan. Abia după ce am ieşit din puşcărie mi-am putut trece numele īn acte“. Directorul Conservatorului, care īi spunea cīnd īl auzea cīntīnd că e „tenorul neamului“, l-a repartizat la Braşov. Aici au īnceput greutăţile şi tot de aici a fost ridicat de securitate. Dormea īntr-o fostă toaletă a Teatrului de Operă şi Estradă, deşi era unul din puţinii artişti cu şcoală. „Invidia colegilor şi faptul că am īnjurat guvernul şi partidul m-au aruncat īn temniţele comuniste“.
Balerina turnătoare
Incidentul care i-a adus cinci ani de īnchisoare īn lagărele comuniste a avut loc īn curtea Teatrului Muzical din Braşov, pe o bancă. „Loredan a ridicat īn glumă un capăt al poalelor fustei purtată de balerina Veronica Bugăianu. Aceasta, cu cea mai smerită figură, a exclamat că-l puteau vedea nişte tovi de la partid. Iar el a zis că face ceva pe domniile lor sau că să-l fi pupat mai bine dīnşii undeva, şi că nu prea avea importanţă, că tot ţineau ochii pe el“, scrie Mihai Rădulescu īn prefaţa la, „Amintirile «banditului» Loredan scrise de el īnsuşi - 1.800 zile de disperare īn anchetă şi lagăr“, cartea autobiografică a tenorului. Īn orice caz, dintr-un gest obraznic, s-a ajuns la uneltire īmpotriva regimului.
Aria calomniei
S-a deschis o anchetă. Intrigile meschine ale unor colegi care oricum nu-l īnghiţeau fiindcă ţinea capetele de afiş ale spectacolelor, i-au furat cinci ani din viaţă. De fapt, Loredan nu a fost un luptător anticomunist. Ci un artist apolitic, victimă a unui gest indecent faţă de o colegă. „Adevărul e că nu cunoşteam nimic din viaţa politică a timpului. Activităţile mele erau teatrul şi femeile şi un hīrb de maşină Adler Junior, pe care tocmai īl cumpărasem“, recunoaşte braşoveanul, fără a-şi adjudeca merite false. „Pīnă ieri - reflectoare, arii, duete, orchestra, publicul care-mi scanda numele - īn duminica de 19 aprilie ’59, iar a doua zi la temniţă - unde nu aplauda nimeni; īn schimb găseai din plin bătaie, picioare-n fund, ochelari de tablă şi superbe īnjurături“, mărturiseşte el, īn carte.
Īntunericul comunist
Anii de temniţă au fost cumpliţi. „Doamne, aş fi preferat să stau īnchis toată viaţa, numai să mă ducă seara să cīnt şi să joc şi să mă readucă īn celulă“. Artistul a trecut prin penitenciarele Codlea şi Jilava, a muncit īn lagărele Salcia, Strīmba, Periprava, Grind, Luciu-Giurgeni, de unde s-a eliberat īn 1964. S-a reangajat la acelaşi teatru de unde fusese arestat. S-a căsătorit cu Eugenia, colega lui, şi au avut un băiat, pe Dănuţ, excelent pianist, compozitor şi dirijor. De două ori refugiat politic, īn 1987 şi 1988, Loredan s-a īntors de fiecare dată de la Viena, sperīnd că s-a schimbat ceva īn Romānia. După 1989, a scris īntr-un ziar braşovean ceva jenant pentru foştii săi călăi. A primit un telefon anonim: „Bă, noi nu mai sīntem comunişti, sīntem liberalişti; şi tot te belim!“.
Īn numele fiului
După 1989, a īnceput un alt capitol al vieţii lui. Vreme de 7 ani, a cerşit pe străzile Europei cīntīnd arii din opere. Īmbrăcat īn frac, īn ţinuta marilor scene şi cu aerul că īmplineşte un act de cultură, şi chiar aşa şi era, Loredan cīnta dumnezeieşte prin oraşele Germaniei, Austriei, Ungariei, Olandei. „Am plecat īn lume ca să fac bani pentru Dănuţ, să-l ţin īn facultate, la Amsterdam. Dimineaţa īmi luam crucea -casetofonul- şi plecam să cīnt pe stradă, să adun bani. Dormeam īn maşină. Poliţia se lua de mine. Mă băteam cu guzganii pe resturile de mīncare de la restaurant. Pe unde treceam, ziarele scriau de mine. Mulţumirea mea era cīnd număram banii pentru facultate şi chirie şi cīnd mulţimea rămīnea cu gura căscată şi aplauda“. S-a făcut prieten cu boschetarii, ca să-l lase şi pe el să cīştige. Īn trei luni de vară trebuia să strīngă 30.000 de mărci germane.
„Eu vreau tinereţe!“
Sacrificiul lui de părinte disperat care vrea cu tot dinadinsul ca fiul lui să-şi poată valorifica talentul a fost răsplătit din plin. „Mi-a promis că-mi cumpără elicopter şi parapantă. Dar mi-a dăruit ceva mult mai de preţ: este realizat, ca director artistic la un Music Hall din sudul Olandei şi este mare compozitor“, spune tenorul, īmbrăţişīnd cu privirea fotografiile cu Dănuţ şi soţia lui, albaneza Hilda. Acum, Loredan e foarte bolnav. Inima lui mare nu mai poate ticăi ca altădată, cīnd bătea nebuneşte din cauza emoţiilor de pe scenă. Rolul lui favorit a fost Rodolfo, din „Boema“. Acum nu mai joacă nici un rol. Nici măcar pe cel al victimei unei mari nedreptăţi. I-a iertat pe toţi. „Sīnt ca īn Faust: «Vreau o comoară ce cuprinde tot/Eu vreau tinereţe!»“.
„Mi se alăturau beţivi, morfinomani, cīnd cīntam. Nu izbuteam să-i gonesc. Adunau banii oamenilor, care credeau că eu eram bossul tagmei de golani. Veneau să mă asculte microbiştii operei, care mă comparau cu marii cīntăreţi, dar pe mine nu mă interesau decīt banii pentru Dănuţ.“
Loredan
„Doar un film ar putea să vă facă să simţiţi timp de un ceas-două, prin ce au trecut zecile de mii de romāni care au vieţuit īn gulagurile comuniste romāne. Cel mai lung spectacol īn care am jucat şi cīntat īn viaţa mea, a durat cinci ani fără trei zile.“
de: » Camelia ONCIU 21.03.2006
http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=tematic&s_id=23082