Cum o fi ajuns în inima geto-dacului fapta Celui care a intrat în Ierusalim, într-o uriaşă cetate străină, pentru a salva omul, prin sacrificiu, de drumul poticnirilor care e cu neputinţă să nu vină (Luca, 17,1)? În primul şi primul rând trebuie să spunem că inimile dekeneilor şi ale schivnicilor geto-daci ştiau să dialogheze cu Domnul, erau deci atât de sensibile şi de curate încât, cu certitudine, au simţit şi naşterea Fiului lui Dumnezeu, şi sacrificiul Lui. Carpato-dunărenii ştiau că Dumnezeu se naşte om, trăieşte şi suferă ca un om şi se sacrifică tot ca om pentru a le arăta oamenilor că nemurirea, nemurirea cea luminoasă, blândă, iubitoare, există. Şi Unitatea Divină, şi Taina Ei nemanifestată, şi Treimea manifestărilor Ei, făceau parte din fiinţa acestor oameni încă de la începutul începuturilor. Poate de aceea că şi pământul lor era o gură de rai, cum o fi şi altele. Poate de aceea că or fi simţit, simplu şi adânc, pe la Ceahlău sau Butuceni, pe la Cheile Mureşului sau ale Dâmboviţei, pe la Porţile de Fier ale Dunării, sau la încercarea Dunării cu Marea Neagră, aşa cum o fi simţit şi alţii pe Muntele Sionului sau cel al Athosului, că fără dialogul necontenit al omului cu Divinitatea viaţa pământească se transformă imediat în crimă necontenită şi vânare de vânt necontenită. Poate de aceea că anume acest pământ o fi avut neîntrerupt firi adânci care păstrau neatins firul ce leagă pe om de Dumnezeu şi prin care Dumnezeu îndumnezeieşte necontenit pe om (cum au avut alţii pe un Maxim Mărturisitorul sau pe un Grigorie Palama, am avut şi noi pe Daniil Sihastrul sau pe părintele Cleopa). Oricum, primele artefacte ale carpato-dunărenilor, de peste 30.000 ani vechime, descoperite de arheologi la Ripiceni-Izvor, Brânzeni sau Mitoc, demonstrează fără tăgadă că omul a făcut primii paşi pe pământ şi pe gura de rai carpato-dunăreană, ţinut de mână de Tainica, Buna, Iertătoarea, Iubitoarea Divinitate. Şi că la 1486, când Ştefan cel Mare începea şirul uriaş al construcţiilor sale religioase, Domnul ne mai ţinea de mână şi la Pătrăuţi, şi la Voroneţ sau Neamţ. Şi că în aceste zile suntem îndumnezeiţi prin vocea lui Iustin Pârvu sau Arsenie Papacioc, prin faptele şi învăţătura sfinţilor părinţi ai neamului românesc, dar şi prin credinţa neîntreruptă a neamului nostru în Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.
E cu neputinţă să spui, mai ales în faţa sfintelor moaşte sau ale sfintelor icoane, sau ale sfinţilor părinţi, că neamul românesc este mai aproape de Dumnezeu decât altele. Deşi s-ar putea să fie, dacă aducem ca mărturie numărul credincioşilor sau al bisericilor şi mănăstirilor noastre. Trebuie însă să recunoaştem că ortodoxia cea mai primă, cea mai veche a ajuns la Gurile Dunării şi al Nistrului cel târziu în timpul apostolilor. Fiindcă apostolul Andrei a binecuvântat în Dobrogea, pe la grotele de la Basarabi, iar lui Pavel, când era la Troia, i s-a arătat în vis un macedonean care-l ruga, zicând Treci în Macedonia şi ajută-ne!. Şi Macedonia a fost şi este în Tracia, şi apostolul Pavel, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le binecuvântăm a mers îndată în Macedonia (Faptele apostolilor, 16, 9). Or, cercetarea arheologică descoperă urmele creştinismului timpuriu în manifestările religioase ale geto-dacilor mult înainte de războaiele dintre Traian şi Decebal. Şi nu doar în tradiţia dekeneică a celor ce credeau în Zalmoxe, ci şi în revigorarea ei prin sacrificul cristic (aşa cum susţine Sadoveanu în Creanga de aur).
De ce părinţii Bisericii Ortodoxe Române susţin că atingerea Mântuitorului de inima românului are un răsunet deosebit? Fiindcă şi tradiţia Sacrificiului Divinităţii la poporul român este foarte veche, este primordială. Coborârea Divinităţii Supreme în lume şi sacrificiul ei în numele salvării neamului omenesc are în spaţiul de geneză al poporului român tradiţie primordială. Nouă nu ne-a trebuit să ne ducem în Egipt ca să adunăm învăţătură sau ca să ne numărăm sfinţenia de la vechimea altora. Părintele Stăniloae spune simplu: protolatinitatea noastră este dovada îndumnezeirii adânci şi cu cât revenim mai departe în timp cu atâta descoperim tot mai mulţi oameni înţelepţi pe plaiurile noastre. Nu este vorba la poporul român doar de o tradiţie sacră de dragul sacrului. Evlavia pe aceste meleaguri se manifestă nu prin credinţa pragmatică în Dumnezeu (mergi la biserică şi vei primi un job bun de la Domnul), ci prin credinţa totală în Dumnezeu, în participarea nemijlocită a lui Dumnezeu la faptele cele bune ale omului. Dumnezeu, în opinia românului, nu spune Fă aşa! sau Fă invers!. El te lasă liber, faci cum vrei. Dumnezeu nu bate cu băţul, spune românul. În ortodoxie nimeni nu te duce cu arcanul la biserică, nimeni nu îţi numără rugăciunile şi nu te caută de icoane în casă. De aceea românul spune, chiar şi în culmea suferinţelor: Aşa a vrut Dumnezeu! Aşa o fi, cum spui matale, dar Dumnezeu face cum ştie el că-i mai bine!
Atunci când omul se întoarce cu faţa spre Dumnezeu, El îi răspunde întotdeauna cu bunătate şi dragoste, aşa cum şi mama, spune părintele Dumitru Stăniloae, răspunde copilaşului ei. Copilul aleargă spre mama lui, dar cum aleargă şi mama spre copil, aşa şi Domnul aleargă spre om, mai spune părintele Stăniloae. Şi atunci spaţiul nu mai este sperietoarea pe care ne-o afişează pragmatica ştiinţă modernă, ci doar distanţa dintre om şi Dumnezeu. Iar timpul nu este suferinţă, ci încercarea omului cu acest spaţiu, timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătaia Sa la poartă şi fapta noastră de a o deschide (Dumitru Stăniloae, Dogmatica religioasă ortodoxă, Bucureşti, 1978, p. 186). Românul crede adânc fiindcă el ştie că îndumnezeirea vine numai prin credinţă. În majoritatea cazurilor el crede fără a fi citit Biblia. Sau măcar o parte din Evanghelie. De multe ori românul crede fără a şti carte, crede doar spunând Tatăl nostru sau Crezul, de multe ori spunând numai Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!. Încă şi de mai multe ori românul crede, crede în mod absolut, spunând încet, aşa ca să nu-l audă alţi oameni: Doamne, Dumnezeule!. Sau ridicând doar ochii spre cer. El crede şi atunci când nu pune preţ total pe îndeplinirea poruncilor, sau ţinerea strictă a posturilor, sau mersul duminical la biserică, sau când se teme de moarte, deşi toate astea fac parte din canon şi îl ajută pe om să se mântuiască. Orice poate pune la îndoială românul, chiar şi ce scrie la carte, fiindcă şi ea este scrisă tot de un om, sau ce spune popa, că e şi el om, numai credinţa în Dumnezeu nu o pune la îndoială, credinţa totală în posibilitatea ajungerii la sânul lui Dumnezeu prin credinţă, credinţa absolută că Domnul coboară în temporalitate, se încearcă pe sine cu teroarea spaţiului, şi se sacrifică pe cruce într-o anumită zi de primăvară şi în fiece primăvară pentru a demonstra existenţa tainică a veşniciei celei bune şi iubitoare.