Rinocerul românesc
Un editorial care poarta semnatura lui Tudor Octavian. Textul a aparut astazi in Jurnalul National
Obezitatea e, indiferent de cauze, un mare necaz, iar jurnalistul care face din ea subiect și motiv de reproș public trebuie temperat. E un imperativ profesional, să nu te iei de problemele medicale ale omului. Nu însă și atunci cînd un malac, adică un ins cu un control aproximativ asupra propriei condiții, li se adresează cu superioritate slabilor.
Sînt lucruri despre care o persoană de un qintal și jumătate nu-i bine, nu-i niciodată oportun să se pronunțe în public, deoarece publicul i-o întoarce: Tu ne dai lecții, mă, grasule, de cumpătare, de normalitate și de cinste?!!
Cînd însă o matahală cu mari probleme penale iese tot timpul în față și acuză pe toată lumea, nu contează pe ce subiecte, chestiunea se complică. El săvîrșește un abuz, un tip de discriminare inversă. Profită de faptul că noi echilibrații, avem rețineri, din pricina situației lui clinice de dereglat, și ne jignește în continuitatea existenței noastre. Ne vorbește de ca și cum am fi din plecare niște vinovați și niște nimeni fiindcă nu sîntem umflați ca el.
În sportul românesc, e pe val un astfel de mamut insolent, căruia banii pe care-i mînuiește, cei mai mulți cu urmărire penală, îi dau sentimentul că trebuie să fie procurorul șef al campionatului. Acuză, înfierează, amenință, înjură, împrăștie ca sconcsul mirosuri fetide, e prezent în emisiuni unde se discută despre etica vieții de competiție, își bate joc de toți cei care îndrăznesc să-i dea replică și, în general, se poartă ca unul care deține adevărurile supreme, într-o lume de neterminați și de culpabili. Vedeți, dar, că eu nu scriu despre o persoană cu un necaz de ordin nutrițional sau glandular, ci de un rinocer bogat, care cultivă convingerea că banii îi asigură un statut de exceptat. Că banii îi dau dreptul să se uite cu dispreț la cei care n-au fost în stare să facă tot ce a făcut el și să ajungă grași și avuți. În sinea lui, supraponderalul obraznic disprețuiește toate instituțiile statului, iar uneori se scapă și o spune.
Și e normal să se poarte cu atîta nerușinare și trufie, pentru că, în loc ca ziarele și televiziunile să-l blameze pentru vizaviul lui tot timpul golănesc cu adversarii, federația și arbitrii, îl tratează cu un soi de clemență dublată de admirație. Chiar și eu evit să-i scriu numele, ca să nu mă dea în judecată. Cu banii lui, poate să cumpere nu numai o echipă și o Justiție, ci și un Guvern. Și cînd te gîndești că oricît ar fi de mare balonul tot cu un bold se desumflă!